M-am gandit mult daca sa scriu sau nu ceea ce urmeaza. Am luat in calcul toate consecintele. Am pus in balanta adevarul eliberator si tacerea lasa. Am ales adevarul. Si nu e unul descoperit in premiera, ci e stiut de cand lumea, dar constientizat doar cateodata. Adevarul e ca suntem foarte singuri. Pluraul folosit e doar o reminiscenta a lipsei de curaj.
Mi s-a oferit o sansa, profesional vorbind. Aceasta latura a existentei mele e cea mai putin exploatata de mine, din diverse motive. Acum, insa, m-am trezit cu o frumoasa oportunitate pe care am ratat-o. De ce? Fiindca n-am gasit pe cineva care sa stea cu copilul meu cel mic. Suna cam ciudat, dar chiar asa mi s-a intamplat. Am apelat doar la prieteni. Probabil daca as fi fost suficient de disperata as fi apelat si la dusmani, dar n-am facut-o.
Nu m-am suparat pe nimeni. Stiam ca fiecare dintre cei cu care am vorbit m-ar fi ajutat daca ar fi putut. Ghinionul meu a fost sa nu poata.
Asta e. A mai trecut un tren. Si vor mai trece si altele.
Probabil de aceea ii admir pe cei care stiu sa se urce si din mers, si fara bilet, si fara sa cunoasca destinatia. Ei sunt oamenii care reusesc in viata, pe care ii privim de pe tristul peron fara sa facem nimic ca sa ne ocupam locul nostru din compartimentul de clasa intai.
Am citit de doua ori sa pot spune si eu 2 vorbe… 😀 Dupa parerea mea ai procedat in cel mai frumos mod, si mai ales in modul “de mama” ceea ce este pentru mine cel mai sfant! Daca ai considerat ca totusi este mai bine sa ramai langa copil decat o oportunitate de un job sau cum vrei sa ii zici, inseamna ca asta este cea mai corecta si buna cale! Erau mai multe metode de a “scapa” de Salma, dar tu ti-ai amanat “biletul” si mergi cu urmatorul tren!
La urma urmei , cum ai zis si tu, oricum suntem de fapt singuri iar cei care stiu sa se descurce primesc pe drum cele mai bune “trenuri”
Te imbratisez
Da, suntem singuri, doar ca ne mai amagim uneori ca suntem inconjurati de prieteni. Si eu am ales sa nu ma intorc la munca, desi initial asa imi propusesem si imi asum riscurile, in sensul ca este posibil sa nu mai am unde ma intoarce. Ai pierdut un tren, nu e o tragedie, data viitoare vei lua avionul:))))
In viata vin si trec diverse oportunitati dar poate ca “trenul”tau va sosi mai repede decat crezi fiindca ai asteptat cu rabdare, facandu-ti” intre timp de lucru” cu viata de familie ,ceea ce te onoreaza si te indreptateste sa calatoresti numai la clasa intai cand oportunitatea va veni !
Destinatia nu era corecta, categoric! Eu consider ca fiecare lucru se intampla atunci cand trebuie sa se intample.Si nu e fatalism, ci expresia cea mai sincera a propriilor experiente. Oricat ne-am dori in anume situatii sa fi actionat altfel, dezamagirea de dupa este direct proportionala cu dorinta inabusita in neputinta…, dar nu este vorba de neputinta, ci de alegere. Subconstientul, primul impuls te-a facut sa actionezi in felul asta! Timpul, garantez asta, imi va da dreptate. Si tu la fel. Si stii asta!!