Dictionarul spune ca tupeu inseamna “indrazneala, cutezanta care intrece limita cuvenita; obraznicie, impertinenta”. Probabil este o varianta mai veche a dex-ului cea la care fac referire. In zilele noastre definitia ar fi alta: tupeu = reusita. Va rog sa ma contraziceti daca gresesc!

Sa stai in banca ta, sa pleci privirea, sa iti ceri scuze, sa renunti, sa nu intri pe fereastra atunci cand esti dat afara pe usa, sa te retragi in tacere, sa nu te expui, sa nu te dai in spectacol, sa nu jignesti, mai pe scurt sa n-ai tupeu este echivalent cu ratarea. Vei fi un nimic pe care nu-l baga nimeni in seama, caruia nu-i va ridica nimeni statuie pentru decenta, ba se vor gasi chiar cate unii care sa te striveasca si sa-ti rada in nas ca ei au reusit spre deosebire de tine.

Tupeul este cartea pe care trebuie s-o joci ca sa razbati. Cu cat esti mai impertinent, cu atat starnesti mai mult interes. Cu cat te lauzi mai mult cu merite inchipuite, cu atat se gasesc mai multi fraieri care sa te creada. Cu cat strivesti mai multe cadavre, cu atat locul tau va fi mai sus, mai in varf, unde aerul e mai rarefiat si unde nu-ti mai ajung la nas mirosurile de hoituri peste care ai trecut.

Tentatia sa fii printre castigatori este mare. Cateodata mimezi si tu asa-zisul tupeu, dar nu stiu cum se face ca sacalii din jur te miros si stiu ca ceea ce faci nu-i decat o copie palida a ceea ce inseamna “cutezanta care intrece limita cuvenita”. E suficient un cuvant sau o privire ca sa te retragi spasit, cu coada intre picioare ca un caine care tocmai a primit un sut in fund.

Ca sa ai tupeu trebuie sa fii educat asa. Sa ai modele printre cei din neam cu tine, printre cei langa care vietuiesti, in jurul carora te-nvarti. Si mai trebuie sa-l exersezi temeinic pana sa devii un tupeist autentic si demn de bagat in seama. Ce folos ca ridici si tu vocea o data sau deranjezi un om de maximum doua ori daca a treia oara mori de rusine, te crispezi si ti se intoarce stomacul pe dos la gandul ca ai putea deveni penibil, stresant ori obositor? Daca esti obisnuit sa nu deranjezi, sa nu stanjenesti, sa nu superi, cum ai putea sa razbati in lumea asta?

Imi spunea o persoana, odata, ca in ziua de azi trebuie sa ridici mana si sa arati ca esti si tu aici, sa n-astepti sa te invite cineva, sa intri neinvitat fiindca fiecare e pentru el si nu-si bate nimeni capul pentru tine si problemele tale. Foarte incurajatoare perspectiva. Sa pornim cu avant si cu manutele sus spre reusita! Sa ne inarmam cu tupeul din dotare (aia care-l au) si sa rupem gura targului! Dar daca nu posezi asa ceva? Care-s sansele tale reale?

Da!!! Sunt mandra si nu ascund asta. Sunt mandra de puiul meu cel mare si de realizarile lui exceptionale. M-a facut cea mai fericita mamica din lume.

Am trecut prin emotii greu de descris intr-un interval de timp relativ scurt. La inceput a fost vestea ca cei de la Disney din America l-au ales pe el sa fie vocea leutului Kovu in varianta dublata in romana a filmului de animatie “The Lion King 2”.

Apoi a urmat premiul I cu coronita la scoala si un carnet de note plin doar de FB din clasa intai pana in clasa a-IV-a.

Iar de ziua mea, dupa cum va spuneam, a fost primul examen din viata lui. Engleza, oral si scris. In ziua urmatoare al doilea examen, romana si matematica scris. Miza era admiterea la o scoala de elita unde nu puteau intra decat 28-30 de elevi.

Stiam ca am un copil de exceptie. Aveam incredere in cunostintele lui, in inteligenta si ambitia lui, dar emotiile de mama nu ascultau ratiunea deloc.

M-am perpelit in fata scolii vazand cum vin copii frumosi, siguri pe ei, insotiti de parinti eleganti, civilizati, de calitate. Era locul in care mi-as fi dorit sa ajunga copilul meu. Scoala care sa-l merite, care sa-l ajute, sa-l dezvolte la adevarata lui valoare, la realul sau potential.

Concurenta a fost mare pentru niste micuti absolventi de clasa a-IV-a. Doar jumatate dintre cei inscrisi aveau sa-si vada visul lor (sau al parintilor) cu ochii. Unul urma sa fie admis, unul respins, din cei peste 50 veniti. 2 pe loc. Greu.

Stand la usa si asteptandu-l sa iasa imi aminteam de mama care tremura pe la porti la fiecare examen al meu, fie ca era proba eliminatorie (si-au fost zeci), fie ca trebuia sa scriu timp de doua ore ceea ce invatasem in ani grei de studiu. Abia atunci si acolo am inteles prin ce-a trecut.

Simteam ca imbatranesc asteptand. Ora aceea parea ca nu se mai termina. Eu si Daniel ne tineam de mana, ne priveam in ochi, dar nu mai aveam putere sa rostim niciun cuvant. Ne incurajam din priviri. Noroc cu prietena mea cea mai buna care mi-a fost alaturi in fiecare zi si care ne reamintea de fiecare data cand ne sesiza tremurul vocii ori al mainilor, ca avem un copil exceptional si ca n-ar trebui sa ne punem problema daca intra, ci cu ce medie o va face.

Eram mult prea paralizata de emotii ca sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, desi era cea realista, cea corecta.

Important era ca totul sa se termine cu bine. Si s-a terminat!

Rezultatul sau reprezinta primul pas spre un drum stralucit in viata.

A intrat cu a patra medie pe lista, mai exact 9,85, in conditiile in care eu visam doar sa reuseasca si atat. Nu gandeam astfel pentru ca nu as fi avut incredere in el, ci pentru ca sunt mama.

Una mandra. Cea mai mandra.

Multumesc, baietelul meu drag, pentru cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata de ziua mea!

Sunt fericita!!!