Ma aflu intr-o perioada din viata mea in care mi-am promis sa nu ofer mai mult decat primesc. Supralicitarea pe care o practic in toate relatiile mele m-a facut sa ma simt de multe ori fraiera, penibila, prostita. In prima faza am crezut ca e firesc asa: sa fiu prezenta in orice situatie cu toate simturile (inclusiv cu cel bun), sa ma arunc intr-o cauza cu tot ce am mai frumos, sa-mi pun pe tava toate capacitatile pentru ca totul sa mearga bine si cei din jur sa fie multumiti.

In mare parte am avut dreptate. Totul a mers minunat, cei care mi-au fost prin preajma s-au bucurat de implicarea mea neconditionata, dar… fiindca exista si un dar, cand am cerut reciprocitate, deodata s-a facut liniste in jur si toti s-au imprastiat.

A urmat momentul de soc. N-am inteles ce s-a intamplat. Oameni care altadata ma copleseau cu admiratia lor, cu felicitarile, unii chiar cu o bine disimulata dragoste au disparut in ceata. Avusesem proasta inspiratie sa-mi cer rasplata. Indraznisem sa cred ca merit mai mult decat o mangaiere pe cap si-un sarut pe frunte. Nu ma gandisem la posibilitatea ca toate cate le-am oferit valorau ceva doar atata vreme cat nu ceream nimic in schimb. Credeam ca oamenii se bucura de implicarea mea, nu ca profita de ea. Cand colo, ce sa vezi? Ei chiar asta faceau! Imi foloseau fiecare cuvant, fiecare idee, toate aptitudinile, tot sufletul.

Mi-a fost tare greu cand am inteles asta. M-am simtit ultimul om (vorba cantecului trupei Vama), am suspinat adanc in perna, am pierdut cateva nopti gandindu-ma la planuri de razbunare, am trecut si printr-o perioada de izolare (iata motivul pentru care n-am mai scris pe blog), dar a venit ziua in care am inteles adevarul. Era simplu si nu necesita cine stie ce eforturi.

Acum stiu: daca vrei sa fii linistit si sa ai sufletul impacat, nu oferi niciodata, dar NICIODATA, mai mult decat primesti. De ce sa ajungi sa te simti tu ultimul om cand cei din jur n-au niciun fel de mustrari de constiinta? De ce sa te simti vinovat pentru neputintele altora? De ce sa nu fii destept si sa nu intrebi de la inceput: cat ai de oferit? Ei bine, tot atat ai de primit.

http://www.youtube.com/watch?v=Vtrte-8per8

De ceva vreme, destul de multa mi se pare, am dobandit curajul de a spune raspicat ce-mi place si ce nu. Stiu ca e foarte important cum iti spui parerea, tonul pe care il folosesti sau cuvintele adiacente adevarului, dar esenta ramane aceeasi. E eliberator sa ai puterea de a spune cu claritate ceea ce gandesti pentru ca mai apoi sa dormi linistit.

Din diverse motive, unele meschine, altele cretine, incercam sa descopar macar un amanunt de admirat, cat de mic, la lucruri, fapte, oameni care nu-mi placeau, si ma legam de el, defilam cu el, doar din teama de a nu rani, de a nu oripila ori de a nu pierde ceva sau pe cineva. In timp, insa, am realizat ca nerecunoasterea adevarului meu personal imi aduce deservicii. Sufeream ca n-am avut puterea sa spun ca nu-mi place ceva ce uram de-a dreptul. Ma complaceam intr-o diplomatie calduta de care eu insami aveam oroare. Pana-ntr-o zi.

Am decis sa spun raspicat ce simt, ce cred si sa recunosc deschis cand ceva imi place de mor sau cand altceva nu-mi place de-mi vine sa-l omor. In acest fel n-am facut decat sa realizez o mare curatenie in mine si in jurul meu. Cei carora nu le place sa fie contrazisi si isi considera  parerile axiome, cei care sunt ei insisi oameni alunecosi si pe care ii auzi spunand ca le place si aia, si cealalta, desi cu alte ocazii decretasera sus si tare ca asa ceva nu suporta, s-au retras singurei. Cei care sunt oameni deschisi, acceptand opiniile altora cu seninatate, s-au apropiat. Exista un cerc de suflete care nu s-ar simti ranite atunci cand cineva ar indrazni sa spuna liber, eliberator, “asta nu-mi place”, “asta imi place”. Pe acelea le caut. Acelea imi plac.

Daca simt pentru o secunda ca adevarul meu este mai important pentru o persoana decat sunt eu insami, cu tot ceea ce insemn, ma retrag singura. Nu mai accept nicio cenzura. Singura care ma poate cenzura este constiinta mea, si daca ea e linistita si curata, atunci si eu sunt fericita.

Astazi, de exemplu, mi-a placut foarte mult proiectul nou de pe Boncafe, “Oaspetele Boncafe”. Puteti scrie si voi, prietenele noastre de aici si de oriunde, care aveti deja blog sau care v-ati dorit unul si n-ati gasit inca prilejul sa-l incepeti, pe Boncafe. Timp de o saptamana veti fi oaspetele nostru si uite asa cafeneaua se va popula doar cu oameni talentati, sensibili, care au ceva de spus. Nu trebuie decat sa intrati aici http://oaspetele.boncafe.ro/?page_id=2  , sa scrieti si sa luati loc cu noi la masa in fata unei cesti aburinde cu cafea.