Firea mea pasionala ma arunca in extreme mereu. Inevitabil, oamenii pe care ii cunosteam erau impartiti in cei care imi plac si cei pe care nu-i pot suferi. Mai exista si categoria celor pe care nu ii cunosc, ei fiind cei mai multi, dar si cei mai privilegiati fiindca scapau de grila mea de etichetare. In functie de imparteala asta atat de subiectiva imi ajustam comportamentul la fiecare intalnire ceea ce era extrem de obositor. N-am dat niciodata senzatia vreunuia ca s-ar afla in partea alba a listei daca nu era. Iar celor pe care-i placeam le recunosteam fara tagada simpatia mea.

Cam la fel s-a intamplat si cu sentimentele esentiale. Ori te iubesc de mor, ori te urasc de mori tu. Asta era axioma dupa care imi ghidam viata. Asta pana intr-o zi cand am simtit o liniste de neexplicat. Imi era tare bine si nu intelegeam ce se petrece cu mine. Auzeam lucruri care in trecut ma tulburau si nu mai aveau niciun efect asupra mea. Intalneam oameni care mi-au facut rau si niciun resentiment nu ma cuprindea. Vedeam manie in privirile unora si mi se facea mila. Simteam crisparea si inversunarea de care erau cuprinsi in preajma mea si imi venea sa-i mangai pe crestet ca sa le alung frustrarile chinuitoare. Priveam in ochi care nu-mi puteau sustine privirea si tristetea din ei ma induiosa. Cand cineva mi-a spus rastit si putin isteric “Cand e vorba de tine suflu si-n iaurt”, nu m-am simtit deloc lezata. Ba chiar am zambit bucuroasa. In sfarsit, persoana din fata mea intelesese ca nu trebuie sa mai confunde niciodata, dar niciodata, bunatatea cu prostia. Si i-am fost recunoscatoare ca a priceput, fiind convinsa ca asta o va ajuta pe ea in viitor.

Nu stiu ce s-a schimbat in mine. Poate faptul ca sunt inconjurata doar de iubire a alungat orice urma de ura din sufletul meu. Cei pe care ii consideram pana mai ieri dusmanii mei au devenit niste oameni simpli despre care cred care ar merita sa-si gaseasca linistea pe acest pamant. Chinul lor nu ma mai bucura, asa cum faptele lor nu ma mai dor. Nu mai urasc deloc pentru ca nu mai am loc de ura in inima mea plina de dragoste. Iar linistea care ma cuprinde cand pun capul pe perna e nepretuita.

Am pierdut prea mult timp din viata mea intrebandu-ma “de ce?”, “cum?”, “cand?” facand referire la oameni, dar si la fapte apuse, trecute si ingropate. Apoi am realizat ca nu mai conteaza niciun raspuns despre ce a fost. Balastul vechi imi ingreuna mersul inainte. Ma poticneam la fiecare pas, la fiecare vorba veninoasa si imi venea sa urlu, sa plang, sa ma razbun sau sa renunt de tot la drumul meu. Atunci, cu ultimele forte, am aruncat bagajul prea greu pentru puterile mele si m-am eliberat. Acela a fost momentul in care am invatat zborul.

Mi-am deschis aripile si am simtit libertatea pe care ti-o da doar iubirea. Am scapat din puscaria urii, a resentimentelor si mi-am indreptat privirea, de acolo, din inaltul cerului meu, spre oamenii care m-au ranit, cu intelegere si compasiune. Nu mai urasc pe nimeni fiindca sunt mult prea ocupata sa iubesc si sa zbor. Sus, sus, cat mai sus. De unde tot ce e jos pare mic, foarte mic, de neobservat.

De cand ma stiu, la mine acasa toate sarbatorile erau primite si apreciate la valoarea pe care oamenii le-o dau. Traditiile, obiceiurile erau respectate, de la oul de Paste pana la mersul in jurul bisericii, de la porcul de Craciun pana la bradul impodobit.

Departe de a fi vreo razvratita sau vreo rebela (asa cum stiu eu pe cate cineva), pentru mine sarbatorile adevarate sunt cele care au legatura cu viata mea si cu a celor dragi mie.  Aniversarile noastre sunt reperele dupa care imi fac planurile. Zilele in care s-au nascut copiii nostri sunt prilej de mare sarbatoare. Pentru altii, o zi de 17 septembrie  e una banala ca oricare alta, de exemplu. 6 decembrie, pentru lume, e ziua cu mosu’ Nicolae, dar pentru mine e mai mult decat atat. Si-mi place ca e asa.

N-astept niciodata cu infrigurare vreo zi declarata drept sarbatoare in masa. Chiar ne bucuram toti in acelasi timp, in aceeasi zi, de acelasi lucru? Ma indoiesc. Poate ne pare bine ca suntem liberi de la serviciu, ca putem sa luam pranzul in familie, ca ne revedem rudele, dar de ce sa astept sa-mi stabileasca cineva ziua in care pot face toate aceste lucruri?

As lucra fericita azi ca sa fiu libera pe 14 mai. Stie cineva ce e pe 14 mai? Nu. Si ce daca? E sarbatoarea mea si n-am nevoie sa se bucure nimeni de ea, in afara celor direct implicati (si suntem doar 2:) ).

Cu toate astea, sa stiti ca am oua vopsite acasa. De ce le-am vopsit? Fiindca mi s-a parut distractiv. Am gasit o vopsea care nu trebuie dizolvata in apa, n-are nevoie de otet sau ulei, ci se pune in palme si se trece oul prin ea. Rosie n-avem, dar rozul de pe ouale mele arata demential. Ba, am combinat rozul cu albastrul si a iesit un mov minunat. A fost o placere sa ma joc asa. Daca ma straduiesc, gasesc cate o bucurie in fiecare zi, oricare ar fi ea.

Iar Pizza Carbonara pe care am comandat-o a fost o minunatie. Stiu ca se mananca miel, dar eu prefer sa ma joc cu el viu, decat sa-l inghit. O fi si asta vreun pacat?A nu se intelege ca sunt vreo vegetariana. Nu, dar pentru miel am eu o slabiciune aparte.

Poate nu sunt in randul lumii, dar poate nici nu mi-am facut un scop din asta. Poate vreau sa am senzatia, cateodata, ca sunt libera, ca nu ma inregimentez in niciun curent, dogma, traditie. E o senzatie, stiu, fiindca se mai gaseste cate cineva care sa ma traga de maneca. Dar in discutii de-alea grele refuz sa ma bag. Nu dau explicatii despre credinta mea, despre religie, despre toate cele nepalpabile, pe care le consider foarte intime si de neexpus la taraba, dar care pentru altii reprezinta motiv de cearta, ura, razboi.

La mine e mai simplu. Te las sa traiesti linistit, cum vrei tu, dar lasa-ma si tu pe mine sa traiesc cum vreau eu. Nu ma obliga sa simt ca tine, sa fiu ca tine, sa vibrez la aceleasi lucruri care te anima pe tine. Mai mult decat atat, pot sa inteleg ca esti cuprins azi de o stare speciala, de o emotie profunda si de aceea iti doresc, draga cititorule, sa fii linistit, fericit, cu pace, cu lumina, cu tot ce iti doresti!

Paste fericit!

Nu, n-am de gand sa filosofez. Eu stiu cine sunt si n-am nevoie sa ma lamureasca altii. E doar un demers de a pune lucrurile in ordine, pornit in urma unui mesaj (primit pe Facebook) care m-a facut sa ma gandesc la cine sunt eu si la cine cred unii oameni ca as fi.

Cateva lucruri in ceea ce ma priveste sunt evidente, altele nu.

Sunt femeie. Sunt mama. Sunt prietena unor oameni. Sunt fiica unor parinti, nepoata unor bunici si asa mai departe. Sunt actrita. Sunt bruneta si am parul lung. Sunt un om liber.

Nimic deosebit ori iesit din comun.

Pe Facebook sunt Nouria Nouri, iar profilul meu le e disponibil numai celor carora vreau eu sa le fie.  Acolo, in casa si lumea mea virtuala, sunt o persoana care in virtutea celor enumerate mai sus e libera sa-si posteze parerile, ideile, gandurile, sentimentele, preferintele, simpatiile ori antipatiile. Nu reprezint pe nimeni, sunt doar eu: femeia care naste copii, care face curat in casa, care citeste, care merge la toaleta, care plange, care sughite, care joaca (mai nou) Criminal Case , care admira ori detesta, care asculta muzica, vede filme si care face toate cele lumesti, om fiind. N-am nevoie de PR ca sa-mi traiesc viata. Nu-mi trebuie impresar ca sa-mi plateasca facturile. Nu sta lumea la capataiul meu sa-mi puna comprese cand mi-e rau si nici nu alearga ea la spital cu copiii mei in brate cand sunt bolnavi.

E adevarat, mai exista o latura a mea: cea profesionala. Din pacate sau din fericire, profesia mea e una care se adreseaza publicului. Prin prisma meseriei mele joc roluri. Pe unele mai bine, pe altele mai rau. Dar oricum ar fi, sunt doar niste roluri si le interpretez doar in cadru organizat. Acolo sunt personajul X sau Y, acolo am responsabilitatea muncii mele si depinde doar de mine sa mi-o fac cu profesionalism. Cand s-au stins luminile si scena a ramas in intuneric, cand s-a terminat filmarea ori s-a inchis microfonul, sunt din nou Nouria. Omul care are pareri, care poate sa aline cu o vorba buna sau sa injure, care vine acasa si rade sau plange, care-si face cumparaturile la magazin ori iese pe strada si se inghesuie in autobuz.

In aceste momente, cand sunt EU, nu dau voie nimanui sa-mi dicteze (si nici macar sa-mi sugereze) ce sa fac, ce sa spun, cum sa spun. Regizori, sefi, PR, impresari, manageri sau cum s-or mai chema ei am doar la serviciu. In rest, sunt un om liber, sunt o femeie de 37 de ani care de-a lungul vietii a stiut sa traiasca decent si discret dupa propriile reguli. Nu dau socoteala nimanui pentru deciziile mele si in timpul liber nu-mi asum responsabilitati care nu-mi apartin si nu ma intereseaza. Le am eu pe ale mele.