Pe masura ce ma gandeam imi venea sa astern pe foaie cuvinte grele, aducand in prezent intamplari parca din alta viata. Apoi, tot rascolind trecutul, m-a cuprins o liniste greu de inteles. Aveam senzatia ca lucrurile la care ma gandesc si oamenii carora le-as scrie nici macar n-au legatura cu mine. Imi treceau prin minte franturi de vorbe, de fapte, de atitudini care pareau amintiri dintr-o existenta indepartata care nu-mi apartine. Si atunci m-am napustit asupra hartiei dorind sa prind starea aceea de impacare si s-o impartasesc si altora. Cand am vrut sa incep sa scriu, insa, mi-am dat seama ca nu pot sa incep cu “Draga …” , asa cum incep scrisorile, fiindca persoana careia i-as fi adresat-o nu-mi mai era astfel demult. Si-am ramas cu ochii pironiti in foaie gandindu-ma cum m-as putea adresa unui om pe care l-am cunoscut, l-am indragit candva, dar care acum imi e total strain. Dilema asta a tinut ceva vreme pana am ajuns din nou sa ma razgandesc.

Ce sens are sa scriu scrisori de (asa zisa) eliberare? M-ar putea feri asta de viitoare socoteli neincheiate? Si cam cate scrisori dintr-astea ar trebui scrise intr-o viata de om?

Si uite asa, am renuntat la demersul meu.

N-am scris nicio scrisoare fiindca m-am poticnit la introducere.

Voi cui ati scrie o scrisoare care sa va ajute sa incheiati niste legaturi suspendate in sufletul vostru? Si mai ales cu ce formula ati incepe o astfel de scrisoare, fie ea si neexpediata vreodata?

Eu n-am nicio idee.

Putin dupa ora pranzului cerul incepuse sa se intunece ca in amurg. Cu simturile ascutite la maximum si cu niste ochelari ciudati la ochi asteptam sa se intample minunea. Sau dezastrul. Aproape ca nu mai respiram. Soarele si luna isi incepusera dansul nestingheriti, intr-o liniste desavarsita. Presiunea era enorma. Mi se parea ca nu mai aud bine. Credeam ca vajaie pamantul, cand de fapt imi vajaiau mie urechile de la atata tensiune. Pe strazi se adunasera oameni care desi pana atunci nu ridicasera ochii din pamant, acum priveau toti semeti spre cer. Ma uitam cand la ei, cand la soarele intunecat si asteptam sa se intample ceva. Nu stiu ce. Ceva ireversibil, poate.

Si pentru mine s-a intamplat. Nu, nu era ce ma asteptam. Nu mi-a ajuns marea la geam si nici stelele nu mi-au gaurit acoperisul. Nici macar intunericul de cateva secunde n-a fost atat de sumbru cum ma asteptam. In schimb, in timp ce pandeam zgomote, semne, minuni, mi-a sunat telefonul. La inceput m-am speriat. Taraitul strident m-a scos din reverie.  Nu putea sa fie asta semnul care-mi rasturna destinul. Nu putea sa-mi aduca un apel telefonic mai multa emotie decat o eclipsa totala de soare pe care ti-e dat s-o traiesti o singura data in viata in deplinatatea ei. Si totusi…

Vocea de la telefon imi spunea ca vrea sa ma vada. Mai presus de eclipsa, de soare si de luna. Imi spunea ca ii e dor sa mai stam de vorba, sa radem si sa  glumim despre toti si toate, cum faceam odinioara. La inceput am zambit. Soarele ardea si el avea chef de intalniri. Apoi, am devenit serioasa. De ce voia sa ma vada atunci? De ce in acea zi cu eclipsa? De ce tocmai cand ma pregateam de schimbari radicale venite de sus? Oare asta era semnul?

Ne-am intalnit pana la urma la cateva ore dupa ce soarele se eliberase de povara lunii. Ne-am privit in ochi, ne-am tinut de mana, iar el m-a intrebat “Vrei sa fii sotia mea?”

Atunci am inteles ca tot freamatul din mine anticipa nu eclipsa, ci schimbarea destinului care imi fusese harazita in acea zi.

Toate planurile mele marete, inclusiv acela de a trai o poveste de iubire cu doctorul din sat, ori cu profesorul sau cu popa,- mai stii?- s-au dus de rapa in momentul in care m-a coplesit dragostea pentru teatru. Am renuntat intr-o clipa la toate visele vechi si am inceput sa cladesc altele noi. Mult mai stralucitoare, mai colorate, mai pline de viata. Si am fost gata, teoretic, sa fac totul pentru a le implini.

Atunci s-a intamplat ceva ciudat. Daca inainte, timp de ani intregi, ai mei imi explicau ca scoala e pe primul plan, iar eu imi insusisem aceasta axioma, deodata au inceput sa aiba alt discurs. Nu ma mai intrebau daca sunt in stare sa invat, sa studiez ca sa reusesc. Incepusera sa ma intrebe daca sunt in stare sa fac compromisuri pentru a ajunge sa-mi implinesc noul vis. M-a cam bulversat abordarea asta. Practic, contrazicea tot ceea ce ma invatasera anterior. I-am luat la rost. I-am acuzat ca m-au pacalit toata viata. Pai nu spusesera ei ca scoala este cea mai importanta pentru a-ti croi un drum frumos asfaltat in viata? Mi-au explicat atunci ca in meseria cea noua spre care vreau sa ma indrept, scoala nu e nici macar necesara, ca altele sunt datele pe care trebuie sa le am. M-am revoltat. Le-am spus ca am toate datele, mai ales talent, ca fac orice, ca sunt dispusa sa sparg norii si ca voi reusi.

In mintea si in sufletul meu, insa, ramasese ideea ca trebuie sa ai carte ca sa ai parte. Si am invatat, am studiat, am luat note maxime, am reusit sa demonstrez ca sunt un om serios, ca te poti baza pe mine, ba chiar faptul ca am intrat cocotata in fruntea listei la facultatea de teatru (la stat) m-a facut sa cred ca am si talent, nu doar informatii. Pana la urma, insa, am ajuns tot la vorba lor, spusa cam tarziu. Toate aceste lucruri n-au fost suficiente. Nici macar necesare.

Mi-au luat-o inainte cei care invatasera de acasa ca pe primul plan nu e scoala (pur si simplu), ci scoala vietii (simplu).

Este evident ca un asemenea om deranjeaza. Pe cine, insa? Pe toata lumea? Nu cred. Pe cei sinceri, curati si nevinovati? In niciun caz. Pe cei verticali? Nici atat.

Impotriva omului incomod se coalizeaza cei care se simt amenintati. Cei care stiu ca exista riscul sa fie demascati. Cei care n-au facut altceva in viata lor decat sa se indoaie dupa cum a batut vantul. Oamenii fara personalitate, fara caracter, care si-au croit drumul in viata pupand in stanga si-n dreapta, acceptand compromisuri mai mari decat ar fi putut duce, care n-au curajul sa-si spuna parerea de frica sa nu-si piarda locul caldut ori foloasele.

Cred ca e greu sa vorbesti doar in soapta si doar pe la colturi. Cred ca e apasator sa nu te simti in stare sa deschizi gura si sa spui adevarul. Cred ca e chinuitor sa accepti orice de frica. Sunt convinsa ca un mic complot te-ar scoate din neputinta de a da cartile pe fata, dar constiinta ce zice? Pardon! Constiinta?! Ce e aia?

Mie mi-e mila de oamenii astia, dar nu le gasesc nicio scuza.

Pana la urma, in toata aceasta situatie atipica am mai descoperit o placere la care nu ne gandiseram: sarbatorile noastre sunt doar ale noastre, nu ale tuturor. Iar mangaierile, dragalaseniile, imbratisarile cu care ne rasfatam nu tin cont de nicio data din calendar. Sunt dincolo de conventii.

Spectacolul a inceput la ora 20 fix, asa cum fusese anuntat. Am fost invaluiti de culoare, de veselie, de magie inca din primele secunde. Artisti imbracati in costume senzationale, muzica interpretata live, regie geniala, elemente de acrobatie pe care imaginatia omului nu le-ar putea cuprinde.  Vrajitorii de la “Cirque du Soleil” demonstreaza ca se poate orice: sa zbori, sa plutesti, sa te cateri si sa cobori cu aceeasi usurinta cu care doar animalele junglei o fac, sa te coordonezi cu partenerul de echipa ca si cand ati fi unul singur.  Am trait doua ore in afara realitatii, am plutit intr-o lume de vis din care n-as mai fi vrut sa plecam niciodata. Am vazut oameni care si-au depasit limitele, am vazut perfectiune si profesionalism la cel mai inalt nivel.

Am fost nedreapta cu regulile jocului si am filmat putin. Nu voi pune acele filmulete pe internet din respect pentru munca artistilor. Ei trebuie sa fie priviti si admirati in sala de spectacol, acolo unde vibratia si emotia ating cote maxime. Voi pastra imaginile doar pentru sufletul meu si le voi privi peste ani cu nostalgia si bucuria ca am putut asista la cel mai frumos spectacol de circ pe care l-as fi putut vedea vreodata.

Momentele comice imbinate cu pantomima au fost de-o maiestrie greu de explicat in cuvinte. Faptul ca Daniel a fost prins pentru cateva momente in jocul vrajit al actorului de pe scena ne-a sporit entuziasmul si ne-a facut sa ne dorim sa nu se mai termine niciodata spectacolul, magia. Iar acrobatii de la “Cirque du Soleil” ne-au facut sa ne indoim ca ar fi oameni. Am avut deseori senzatia ca privim niste ingeri.

Desi se spune ca la circ te duci sa razi, eu la final m-am trezit plangand. De emotie, de prea plin, de perfectiunea artei.

Daca aveti cum, mergeti sa vedeti spectacolul. Se va juca in fiecare zi la Romexpo pana pe 12 februarie. Sufletul vostru va va multumi. Imi sunt martori cei patru mii de oameni care au aplaudat cu respect, stand in picioare, munca, talentul si arta celor de la “Cirque du Soleil”.

Cei de la ProTV au surprins toate momentele despre care v-am povestit. Ia priviti!

<iframe src=’http://www.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=60549720&section=20307&video_section_id=’ frameborder=’0′ style=’width: 400px; height: 350px; scrolling: no;’></iframe>

Prima persoana cu care am intrat in contact a fost redactorul emisiunii, o domnisoara amabila, prietenoasa si grijulie pe care, la sfarsitul discutiilor noastre telefonice dinaintea emisiunii si de dupa, am avut senzatia ca o cunosc de-o viata. Apoi, am intalnit soferul de la Pro venit sa ne ia intr-o zi geroasa in care se circula cumplit de greu si cu care ne-am petrecut patru ore pe drumul spre Buftea si inapoi. Un domn tanar, amabil, care in traficul nebun din oras a condus ireprosabil, calm, elegant si ne-a facut sa ne simtim atat de bine in masina, incat, recunosc, la un moment dat am adormit.

Ajunsi la Buftea, am fost intampinati cu zambete si amabilitate de Greta, cea care se ocupa cu linistea si disciplina din platou, si pe care o stiam demult, dar care ne-a aparut in fata asa cum n-o mai vazuseram pana atunci, cu o burtica dragalasa de viitoare mamica de gemeni. Ne-a invitat sa ne ocupam cabina in care ne aflam doar noi (subliniez aceste lucruri pentru ca am trait si experiente crunte in ograda altei televiziuni, unde o domnisoara de la machiaj mai avea putin sa-mi dea una peste fata fiindca mi-am permis s-o rog sa ma machieze cat mai natural, fara mii de culori la ochi, dar despre asta, poate, voi povesti intr-un alt post).  Si daca tot vorbeam de machiaj, aici, doamna care se ocupa cu infrumusetarea invitatilor mi-a ascultat cu atentie dorinta (aceeasi, de machiaj natural la ochi si in obraji… asta e… am idei putine, da’ fixe) si intr-un timp demn de cartea recordurilor (mie, cel putin, asa mi s-a parut) si-a facut treaba impecabil. Cu domnisoara de la coafura n-am avut prea multa treaba, dar chiar si asa, tot mi-a facut un compliment legat de parul meu, lucru menit, cu siguranta, sa ma faca sa ma simt bine.

Cand am ajuns in platou, deja aveam senzatia sa suntem de-ai casei. Am schimbat cateva vorbe cu operatorii pe care ii cunosteam de la diverse filmari din Buftea si ne-am pupat cu Maruta, care, indiferent de parerea pe care o au unii si altii, stie sa se poarte cu invitatii lui in functie de cum sunt acestia. Noi ne-am simtit excelent in compania lui.

Singura teama pe care eu am avut-o cand am acceptat sa merg la emisiune, a fost: cine vor fi ceilalti invitati din platou. N-as fi vrut sa fiu colega nici cu chilotii cuiva, nici cu vreun dans din buric ori cine stie cu ce ciudatenie din lumea asta mondena. Si-atunci, singurul lucru pe care l-am mai putut face a fost sa intreb in soapta cine o sa mai vina.

Si pentru ca seara petrecuta la “Happy Hour” sa fie una intr-adevar speciala, raspunsul a venit ca o frumoasa surpriza ce parca fusese anume pregatita pentru mine: Holograf. Ce-mi puteam dori mai mult?

Si daca eu am povestit aici doar lucrurile care nu s-au vazut, va las pe voi sa urmariti ceea ce s-a vazut (in caz ca ati ratat).

http://happyhour.protv.ro/stiri/momente-amuzante-la-nunta-lui-daniel-iordachioaie-mireasa-a-gustat-prima-data-din-tort-direct-de-pe-nasul.html

Doamna sau domnisoara in cauza avea de moderat niste discutii cu invitatii din platou ori cu cei de la telefon. Se vedea clar ca era cuprinsa de febra intamplarilor, dar felul in care se adresa interlocutorilor depasea orice limita a profesionalismului, decentei, bunului simt. Nu mi-ar fi atras atentia daca n-as fi prins momentul in care il punea pe omul de la telefon, cu un ton autoritar, sa-i dea niste raspunsuri. Am ramas acolo, pe postul respectiv, asteptand raspunsul celui intervievat. Si-am asteptat mult si bine, fiindca pret de cateva minute n-a vorbit decat ea. Exact cand se pregatea omul sa-i spuna ceva, moderatoarea punea o alta intrebare, fara sa astepte, de fapt, niciun raspuns. Si cel de la telefon s-a prins ca n-are nicio sansa sa raspunda fiindca doamna nu dorea decat sa-si spuna punctul sau de vedere, neinteresand-o nici cat negru sub unghie ce voia si omul ala sa zica. Cand a apucat si el sa deschida gura si s-o roage sa-l lase sa vorbeasca, doamna moderatoare a recunoscut cu voce tare si rastita ca o irita cu raspunsurile lui (?!) si ca o sa-l mai sune o data, mai tarziu, cand va astepta raspunsuri si la alte intrebari. Habar n-am daca l-a mai sunat. Eu, daca as fi fost in locul lui, nu i-as mai fi raspuns.

Nici cei din platou n-au avut parte de un tratament mai bland din partea moderatoarei infuriate. Pe unul dintre cei prezenti, care doar banuiesc cine era fiindca nu i-au aratat chipul cat m-am uitat eu la televizor (chiar asa: de ce mai deranjezi oamenii sa-ti vina la emisiune, la televiziune, daca nici macar nu-i arati la fata? Mai bine ii rogi sa-ti spuna pe e-mail parerea despre ceea ce te intereseaza si sa ti-l trimita), deci, pe omul fara chip din platou l-a pus la punct imediat doamna moderatoare, chiar in timp ce-l ruga sa-si spuna opinia, punandu-i in vedere sa dea un raspuns fara sa mai aminteasca de cutare sau cutare, ci sa-i raspunda asa cum vrea ea.

Astfel de lucruri se intampla in viata de zi cu zi in fiecare casa, la fiecare loc de munca, in orice spatiu in care exista oameni care au ceva de impartit. Unul vrea sa se auda vorbind, altul pune intrebari de forma carora crede ca deja le stie raspunsul, majoritatea vrea sa auda doar ce-i convine. E omenesc, pana la urma. Dar sa fii moderator de emisiune (deci se presupune ca ai o scoala, experienta, profesionalism), sa te afli in vazul lumii si sa fii mai isterica decat cei al caror discurs trebuie sa-l moderezi, mi se pare de cea mai joasa speta.

Publicul le infiereaza pe pipitele care umbla cu tatele pe afara la televizor, se oripileaza cand cutareasca ori cutareasca isi pune poalele in cap in public, si pe buna dreptate, dar pe doamnele acestea in sacou, cu fusta peste genunchi, care se dau intelectuale de calitate, dar care n-au nici urma de bun simt si profesionalism, nu le vede nimeni? Cata vreme vor mai face legea in jurul nostru tupeul, lipsa de educatie si obraznicia? Asta inseamna sa fii moderator de televiziune in Romania?

Si nu, nu cred ca le plateste cineva ca sa faca asa. O fac, pur si simplu, pentru ca asa sunt ele. Niste toape ajunse la televizor, care isi dau mai multa importanta decat au si care isi permit orice pentru ca nimeni nu le amendeaza. E suficient sa aiba un teren de desfasurare, iar ele se arata in toata micimea de care sunt capabile.

Cine m-o fi pus sa deschid televizorul? A reusit moderatoarea infuriata sa ma scoata din amorteala. Asta da profesionalism! Bravo! Pacat ca nu stiu cum o cheama ca sa-i multumesc.

La multi ani!

Intre timp, cand am inteles care sunt mecanismele ca sa-ti faci trafic pe blog, acest aspect nu ma mai intereseaza. De ce? Simplu: practicile acestea de a-ti promova gandurile, povestile, starile, bucuriile, tristetile, parerile, introduse intr-un context cat mai actual si controversat, nu ma reprezinta.

Cel mai facil mod de a avea trafic este sa abordezi intamplari “la moda”, despre care stii ca se gaseste oricand cineva care sa fie interesat, care sa te citeasca si apoi sa te aplaude ori sa te injure pentru opinia ta. Exemplele care imi vin acum imi minte sunt nenumarate. In urma cu ceva vreme era “la moda” sa-ti dai cu parerea despre accidentul lui Huidu. Apoi, puteai aborda cazul fetei violate (sau nu) in excursie. Acum iti asiguri un trafic multumitor daca iti expui parerea despre mutarile si permutarile politice. Lumea se imbulzeste sa te “muste” ori sa te felicite daca iti exprimi pe blog parerea despre legea care permite omorarea animalelor. De asemenea, orice judecata de valoare despre persoane publice pe care majoritatea le cunoaste doar de la televizor, ar fi un prilej bun de aprinse dezbateri in care fiecare sa-si dea cu parerea pro sau contra. Orice mizerie care se prezinta in detaliu in ziare ori in emisiuni televizate, preluata ca subiect pe blog, iti asigura un trafic care sa conteze.

In aceste conditii, eu refuz sa primesc vizite si mai ales comentarii nedorite de la orice individ dornic sa-si verse frustrarile, meschinariile ori opiniile jignitoare la adresa oricarui subiect fierbinte. Prefer sa le evit pe acestea, cu riscul de a nu ma citi nimeni.

Ma simt mai impacata cu mine insami vorbind despre lucruri care mi se intampla, despre emotii pe care le traiesc, despre micile mele realizari ori bucurii, despre nemultumirile pe care le am, decat daca as aduce in discutie subiecte care (poate) ma intereseaza si pe mine, dar despre care prefer sa imi dau cu parerea in cercul meu intim, acolo unde stiu ca polemicile sunt civilizate, oamenii au acelasi grad de cultura si educatie si, mai important decat toate la un loc, oamenii au capacitatea sa-si argumenteze punctul lor de vedere.

In lumea virtuala orice anonim poate sa comenteze, sa jigneasca, sa raneasca, sa-si exprime frustrarile, sa-i arate cu degetul pe cei care au reusit, in vreme ce el e doar un biet comentator nemancat si nespalat, dar care musca rau prin cuvinte (scrise gresit, evident) fiindca n-a avut noroc pe lume.

Si-ar mai fi cateva tactici care sa-ti creasca traficul pe blog, unele inofensive si normale (schimb de link-uri, comentarii insotite de link spre blogul tau pe paginile unor vedete ori televiziuni, atragerea altor bloggeri continuand jocuri initiate de unul dintre ei etc. etc.). Cunosc aceste tertipuri, pe unele le-am practicat si eu la inceput, cand eram entuziasta si dornica de socializare virtuala, dar intre timp m-am lecuit.

Acum sunt multumita si daca, din timp in timp, imi citesc doar eu postarile scrise cu ani in urma (pe cele pe care le mai am si nu mi-au fost “subtilizate” – adica sterse cu rautate de cei care-mi erau stapani pe cuvinte). In acest mod retraiesc emotii, senzatii, intalniri si bucurii ca si cand s-ar  intampla acum, din nou.

Ma multumesc cu atat. Si pentru mine nu-i putin lucru.