Sunt vreo doua perioade pe an cand ne-apuca bunatatea. Zenul, karma si feng shuiul, vorba cantecului, sunt la noi acasa.  Necredinciosii fac infuzie de credinta involuntara, credinciosii se apleaca de spate cu un unghi mai mare de 90 de grade si toata lumea se prinde in hora altruismului, gandului curat si luminii orbitoare. Nu stiu toti pasii dansului, dar se prefac ca-l stiu. Noroc ca reprezentatia nu dureaza prea multe zile ca i-ar lua ameteala.

Eu nu vreau sa fiu mai buna si nici sa par mai buna. Eu vreau sa fiu eu. Nu ma prefac ca-mi pasa de cineva de care chiar nu ma intereseaza. Nici macar nu-mi ridic bratele spre cer implorand sa mi se ofere mie sau altora ceva  fiindca stiu ca fiecare primeste, oricum, ceea ce merita. Nu ma impresioneaza valul de smerenie din jurul meu dupa ce i-am cunoscut pe oameni in toata splendoarea lor in zilele fara cruce rosie atasata. Nici nu mananc mai bine, nici nu dorm mai mult desi, legal, as avea voie. N-am euforia cozonacului umflat si nici a mielului taiat. Liniste am, dar atunci cand nu trec salvarile cu sirenele pornite pe sub geamul meu. Parca fac prea multa galagie intr-o zi care ar trebui sa fie cu pace in gand, in suflet si-n stomac. Si totusi, oamenii se imbolnavesc si in zilele in care sunt (mai) buni. Parca nu-i corect, nu?  Si parca nici ploaia asta nu-i potrivita cu zenul din sufletele mari. De vant ce sa mai zic? Nici soarele nu mai crede ca exista zile potrivite in care ar trebui sa se arate. Ne lasa cu ochii-n nori exact cand ne e lumea din jur mai draga.

Mereu sunt locuri mai frumoase in care am vrea sa fim. Mereu sunt oameni mai dragi sau mai frumosi de care am vrea sa ne inconjuram. Mereu visam mai bine pentru noi, dar nu avem curajul sa recunoastem. Preferam sa parem multumiti si incantati fiindca asa trebuie sa ne aratam lumii. Oare cate nurori sunt fericite cu adevarat ca stau in aceste zile cu soacrele la masa? Oare cati barbati nu si-ar dori sa stea langa amanta de sarbatori si nu langa nevasta? Oare cati copii n-ar vrea sa fie la Disneyland si nu la masa cu neamurile plictisitoare care vorbesc tare si duhnesc a bautura? Oare cati n-ar vrea sa stea doar cu ei insisi la un pahar de vorba? Oare cate femei sunt fericite cu adevarat ca stau in bucatarie sa gateasca din zori si pana-n seara si n-ar prefera sa gateasca altcineva pentru ele? Oare cati oameni care nu sunt la inceput de drum n-ar vrea sa fie cum era odata, dar se multumesc cu ce au?

In zilele in care gandurile invariabil bune sunt pasate de la unul la altul, in care consideri ca e suficient sa faci sau sa declari lucruri pe care nici tu nu le crezi, dar care te fac sa te simti in randul lumii, sunt si oameni care-si traiesc viata la fel ca in fiecare clipa a anului si care rostesc aceleasi vorbe pe care le-ar spune fara vreo ocazie speciala. Sunt oamenii pe care ipocrizia nu i-a atins. Sunt cei care nu si-au facut din minciuna o a doua viata. Sunt cei onesti cu ei si cu ceilalti. Si lor nu trebuie sa le urezi nimic fiindca au parte oricum de tot ce e mai important intr-o existenta: traiesc in adevar!

Recunosc oricand ca ma simt mult mai bine in compania animalelor decat a oamenilor. Am mai multa incredere in ele si imi e mult mai usor sa ma atasez de imblanite. Oricat de tare m-ar fi zgariat vreo pisica sau oricat de rau m-ar fi muscat vreun caine, suferinta a fost infinit mai mica decat atunci cand m-au ranit oamenii. Urmele de pe maini s-au sters, urmele din suflet au ramas.

Avand in vedere cele spuse, n-aveam cum sa lipsesc de la evenimentul care a adunat sute de pisici la un loc, intitulat “SofistiCAT”  si desfasurat la Romexpo.

Astfel de manifestari ma umplu de energie, de optimism, iar apropierea fizica de cate un animalut ma linisteste. Nu stiu unde sa ma uit mai intai, rad cu gura pana la urechi si ma bucur ca un copil. Le admir cu voce tare si stau minute in sir la fiecare sa le urmaresc. Unele sunt lenese si nu ma invrednicesc nici macar cu o privire. Pe acestea le inteleg si nu le tulbur. Altele intind boticul prin plasele custilor cochete si fac si eu acelasi lucru. Pe ele le-as pupa si le-as smotoci. Mai sunt si cele care se joaca nestingherite de gramada de lume care se aduna in jurul lor. Pe astea le-as lua acasa.

Pline de par sau chele, mici cat un ghem sau mari cat un caine, albe sau negre, tarcate sau cu pete, de rasa ori nu, pisicile venite de departe la expozitia internationala de la Bucuresti au facut ziua familiei mele mai frumoasa. Ne-am simtit bine, atmosfera a fost destinsa, organizarea ne-a placut, avand in vedere ca am tot mers la astfel de evenimente am avut si termeni de comparatie, prin urmare, totul a fost la superlativ.

E adevarat ca in jur se vorbea mai mult ruseste iar explicatiile de pe unele custi erau scrise in aceeasi limba pe care n-o inteleg, dar asta nu m-a impiedicat sa admir minunatiile vii, venite de peste mari si tari ca sa-si primeasca binemeritatele premii si trofee, la pachet cu admiratia a sute de oameni.

Din pacate, nu mi-am luat aparatul de fotografiat cu mine fiindca n-am stiut daca e permis, dar la fata locului, cand am vazut ca toata lumea poza si filma, mi-am scos si eu telefonul si-am pastrat ca amintire cateva chipuri care mi-au ramas in inima. Vi le arat si voua, desi calitatea imaginilor nu e cea mai buna. Nu-i nimic, o sa intelegeti din maldarul acela de blanite unde e fata si unde e coada.

Sunt Nouria si nu beau cafea in fiecare dimineata. Atunci ce caut aici unde aromele confesiunilor se intrepatrund cu numele sofisticate de cafea? E o intrebare pertinenta la care am si un raspuns. Vi-l datorez si vi-l ofer cu toata sinceritatea.

Beau cafea doar in compania prietenilor. Intotdeauna Irish Coffee fierbinte, dar intotdeauna cu inghetata.

Se spune ca daca bei o cescuta de cafea iti creste tensiunea, dar picatura de alcool strecurata in cea preferata de mine te relaxeaza. Cand o bei, nici nu mai realizezi daca esti revigorat sau amortit, nu simti cand a trecut timpul si povestile curg fara final. Conditia necesara e sa te afli intr-o companie potrivita. Sa nu te temi ca vorbele iti vor fi interpretate gresit nici macar in clipa in care le dai drumul fara sa le cenzurezi drastic. Sa nu-ti fie frica de disputele pe care le-ar putea crea parerile tale. Sa ai curajul sa ai opinii si sa ti le spui asteptand ca interlocutorul sa te contrazica sau sa-ti dea dreptate. Sa te lasi purtat de aroma prieteniei ca intr-un joc al increderii care nu se spulbera niciodata.

Irish Coffe se bea doar in compania oamenilor care sunt ca tine, care simt ca tine, care au puterea sa argumenteze si sa dovedeasca tot ce spun prin faptele lor.

Cand primesti o invitatie la o cafea poate fi inceputul unei frumoase povesti de dragoste. Cand prietena ta cea mai buna te cheama in oras sa povestiti ca fetele poate fi dovada suprema ca cineva are nevoie de tine. Cand persoane pe care nu le-ai mai vazut demult iti ofera o cafea poate fi un semn ca cineva, candva, s-a gandit la tine si nu te-a uitat.

Tot ce-am spus pana acum este raspunsul pe care vi l-am promis. De aceea sunt aici. Oameni care mi-au aparut in viata la un moment dat si pe care tot viata mi i-a rapit din jurul meu, m-au invitat la o cafea reala, apoi la aceasta, virtuala. Impartisem aceeasi scena ori aceleasi pagini de revista cu mult timp in urma, dar ne rataciseram unii de ceilalti si uitaseram cum e sa bem o cafea impreuna. Nici n-am stiut daca sa fiu surprinsa sau doar bucuroasa. Pe masura ce am sorbit licoarea din ceasca si povestile s-au amestecat si s-au infatisat dezgolite de ipocrizie, minciuna si fatarnicie, am inteles ca trebuie sa fiu pur si simplu fericita.

Asa ca iata-ma aici, pregatita sa-mi beau Irish Coffe si cu voi si sa aflu daca vreodata o banala invitatie la cafea v-a schimbat viata, v-a infatisat revelatii ori v-a apropiat de oameni pe care ii credeati indepartati pentru totdeauna.