Am intrebat azi la radio un baietel de 4 ani si 11 luni:

“Cu cine esti acasa?”

Baietelul mi-a raspuns:

“Cu mami, ca tati a plecat la cer”.

Pentru o fractiune de secunda mi s-a oprit respiratia.

Da!!! Sunt mandra si nu ascund asta. Sunt mandra de puiul meu cel mare si de realizarile lui exceptionale. M-a facut cea mai fericita mamica din lume.

Am trecut prin emotii greu de descris intr-un interval de timp relativ scurt. La inceput a fost vestea ca cei de la Disney din America l-au ales pe el sa fie vocea leutului Kovu in varianta dublata in romana a filmului de animatie “The Lion King 2”.

Apoi a urmat premiul I cu coronita la scoala si un carnet de note plin doar de FB din clasa intai pana in clasa a-IV-a.

Iar de ziua mea, dupa cum va spuneam, a fost primul examen din viata lui. Engleza, oral si scris. In ziua urmatoare al doilea examen, romana si matematica scris. Miza era admiterea la o scoala de elita unde nu puteau intra decat 28-30 de elevi.

Stiam ca am un copil de exceptie. Aveam incredere in cunostintele lui, in inteligenta si ambitia lui, dar emotiile de mama nu ascultau ratiunea deloc.

M-am perpelit in fata scolii vazand cum vin copii frumosi, siguri pe ei, insotiti de parinti eleganti, civilizati, de calitate. Era locul in care mi-as fi dorit sa ajunga copilul meu. Scoala care sa-l merite, care sa-l ajute, sa-l dezvolte la adevarata lui valoare, la realul sau potential.

Concurenta a fost mare pentru niste micuti absolventi de clasa a-IV-a. Doar jumatate dintre cei inscrisi aveau sa-si vada visul lor (sau al parintilor) cu ochii. Unul urma sa fie admis, unul respins, din cei peste 50 veniti. 2 pe loc. Greu.

Stand la usa si asteptandu-l sa iasa imi aminteam de mama care tremura pe la porti la fiecare examen al meu, fie ca era proba eliminatorie (si-au fost zeci), fie ca trebuia sa scriu timp de doua ore ceea ce invatasem in ani grei de studiu. Abia atunci si acolo am inteles prin ce-a trecut.

Simteam ca imbatranesc asteptand. Ora aceea parea ca nu se mai termina. Eu si Daniel ne tineam de mana, ne priveam in ochi, dar nu mai aveam putere sa rostim niciun cuvant. Ne incurajam din priviri. Noroc cu prietena mea cea mai buna care mi-a fost alaturi in fiecare zi si care ne reamintea de fiecare data cand ne sesiza tremurul vocii ori al mainilor, ca avem un copil exceptional si ca n-ar trebui sa ne punem problema daca intra, ci cu ce medie o va face.

Eram mult prea paralizata de emotii ca sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, desi era cea realista, cea corecta.

Important era ca totul sa se termine cu bine. Si s-a terminat!

Rezultatul sau reprezinta primul pas spre un drum stralucit in viata.

A intrat cu a patra medie pe lista, mai exact 9,85, in conditiile in care eu visam doar sa reuseasca si atat. Nu gandeam astfel pentru ca nu as fi avut incredere in el, ci pentru ca sunt mama.

Una mandra. Cea mai mandra.

Multumesc, baietelul meu drag, pentru cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata de ziua mea!

Sunt fericita!!!

Toate femeile care devin mame marturisesc ca ziua venirii pe lume a puiului lor este cea mai frumoasa zi din viata. Si chiar asa este. Dupa 9 luni de emotii, curiozitate, transformari de toate felurile, vine momentul cand toate intrebarile isi gasesc raspuns, toate nelinistile se transforma in trecut, iar asteptarea e innobilata de aparitia fiintei mici si nevinovate.

Cand vorbesc despre copilul lor, mamicile nu mai prididesc cu laudele, si daca stai sa le asculti zeci de ore, tot atat ar povesti si ele despre gingasiile bebelusului, despre primii dintisori, pasi ori silabe. Pana la urma, se stie ca fiecare mama isi vede copilul ca fiind cel mai cel.

Sunt, insa, lucruri despre care o mamica nu indrazneste sa vorbeasca in public, cu voce tare. Ba unele, din teama de a nu parea nepotrivite cu statutul de mama, nu spun absolut nimanui ce simt ori gandesc in legatura cu noul nascut.

Asa mi s-a intamplat mie dupa ce am avut primul copil. Ma bucuram de tot ceea ce inseamna el, dar existau momente cand nu mai puteam. As fi plecat de acasa, as fi dat orice pentru un moment de liniste, m-as fi retras in varf de munte ca sa dorm 24 de ore din 24.  Totusi, daca m-ar fi intrebat cineva, n-as fi recunoscut nici in ruptul capului. Trebuia sa par tot timpul odihnita, disponibila si gata s-o iau de la capat de fiecare data cand se crapa de ziua.

Habar n-aveam eu atunci ca soarta fusese blanda cu mine si ca, de fapt, copilul meu chiar era un ingeras. Nu se trezea noaptea plangand (dar eu ma trezeam sa-i dau de mancare), nu se dadea cu fundul de pamant cand voia ceva si nici nu distrugea casa in explorarile lui firesti.

Aveam sa aflu mai tarziu, mai exact fix acum un an si patru luni (azi e ziua fetitei mele, adauga 4 luni la primul anisor !) ca se poate si mai rau, si mai greu.

Mi-am dorit atat de mult o fetita, ca n-a mai contat diferenta de varsta dintre copii. Iar ea a venit, cu toata bucuria dupa ea, dar si cu mult chin. In primele patru luni n-am avut zi, n-am avut noapte. Eu si sotul meu ne ocupam de ea, dar si de cel mare, fara sa acceptam pe cineva prin preajma. Ajungeam sa ne tinem de pereti. Aveam senzatia ca se misca totul in jur, ca ne apropiem de linia de finish, cand, de fapt, totul abia incepuse.

Norocul meu a fost ca n-am mai tacut. Am avut curajul sa spun cu voce tare ca vreau o pauza. Am imbracat copilul, eu am ramas in treningul de casa, si am plecat in alt oras, la mama, i-am pus copilul in brate si i-am spus ca doua zile nu ma mai vede. S-a mirat femeia, ca pana atunci refuzasem cu indarjire orice ajutor, convinsa fiind ca eu si sotul meu ne vom descurca de unii singuri. Ceea ce am si facut, dar dupa gura de libertate pe care ne-am luat-o.

Mamele nu vorbesc despre momentele astea fiindca li se pare ca oamenii le vor huli, nu indraznesc sa povesteasca despre lacrimile varsate in perna din cauza momentelor cand se simt neputincioase, depasite de situatie. E o rusine sa recunosti ca vrei sa traiesti si tu putin pentru tine, pentru ca mai apoi sa ai puterea s-o iei de la capat.

Asa se nasc frustrarile, nemultumirile, reprosurile, datul vinei pe celalalt si craterele din relatii. Avem senzatia ca suntem mame perfecte, ca putem munci pana la ultima suflare, ca doar noi suntem in stare sa le facem pe toate, fara sa recunoastem, cateodata, ca am obosit, ca ne e dor de noi, ca avem nevoie sa bem o cafea cu o prietena, in liniste, fara sa alergam disperate la programul de acasa.

Pana la urma ce inseamna sa fii o mama buna? Sa stai 24 de ore din 24 impreuna cu copilul tau? Sa te rupi de lume si de viata sociala? Sau o mama buna este tocmai aceea care are timp si pentru ea, care se poate relaxa cand simte nevoia si care e in stare sa ii zambeasca puiului ei cu duiosie, cu dragoste iar el sa-i simta doar iubirea, nu neputintele, spaimele si limitele?