De cand am inceput emisiunea “Mamma mia” la Itsy Bitsy (de luni pana vineri de la 9 la 12), ma tot intreb de ce sunt interesate cu adevarat femeile care sunt si mame, si sotii, si angajate, si ce-or mai fi ele.

Teoretic stie toata lumea. Concret, insa, mi-e greu sa fac un top al intereselor unei femei. In functie de conjunctura, unele spun ca pe primul loc se afla informatiile legate de copii. Un studiu realizat recent despre cautarile pe internet ale romanilor arata ca cele mai putine sunt cele legate exact de familie si copii. Deci ceva nu se leaga aici.

Privind audientele fabuloase pe care le fac emisiunile de scandal as tinde sa cred ca cele mai interesante subiecte sunt cele care abordeaza barfa sub toate formele ei: de la datul cu parerea despre viata altora, pana la emiterea de judecati de valoare despre oameni pe care nu-i cunosti. Dar asta n-o spune nimeni. De fapt, toata lumea spune ca nu e interesata de “mizeriile”astea. Ceva nu se leaga din nou.

Ce i-ar placea unei femei, cu adevarat, sa auda intr-o emisiune dedicata ei?

Daca esti femeie si exercitiul sinceritatii nu-ti este strain, scrie-mi si mie o lista cu primele trei lucruri care-ti suscita interesul in viata ta de zi cu zi. Daca esti timida, poti sa-mi scrii un mesaj privat pe adresa nouria_nouri@yahoo.co.uk

Iti multumesc anticipat!

Dupa saptamani intregi de munca sustinuta, dar extrem de placuta, mi-am reluat vechile tabieturi. Acum am timp sa ma intalnesc cu prietenii si-mi face o deosebita placere sa le raspund intrebarilor legate de experienta mea legata de lucrul cu profesionistii de la Disney. Sunt mandra ca am avut sansa de a lucra cu cei care reprezinta, practic, nivelul maxim in domeniul spectacolului pentru copii. Totusi, mi-e teama ca entuziasmul meu sa nu devina obositor. De aceea, cand mi-a spus Alina Grozea ca ar fi frumos sa povestesc si pe acest blog cate ceva din cele ce-am trait eu in ultima perioada, am cam stat pe ganduri. Oare intereseaza pe cineva cum sunt profesionistii unei industrii cu mecanisme bine puse la punct si cu reguli stricte? Suntem dispusi sa invatam ceva de la cei care au reusit sa se impuna prin munca, disciplina si pasiune?

Pentru ca raspunsul meu e “DA”, voi urma sfatul Alinei si va voi povesti cate ceva din culisele spectacolului “Mickey’s Magic Show” pe care am avut sansa sa-l prezint la Sala Palatului. Si ma voi opri la lucrurile simple, aparent marunte, dar pe care in tot firescul lor, pe aici, pe la noi, nu le-am intalnit. Voi vorbi despre oamenii care nu se vad, dar care fac spectacolul din umbra. Despre oamenii aceia imbracati mereu in negru, echipati cu statii cu ajutorul carora comunica neincetat, care duc pe umerii lor firavi decoruri impresionante, care cos cu mainile lor fiecare paieta care sta sa cada de pe costumul artistilor. Da, va voi povesti intamplari mici cu oamenii mari din echipa tehnica a unui spectacol care strabate continente.

Masinistii. Asa ii numim noi. Cei care lucreaza in teatru ii cunosc foarte bine. Le stiu obiceiurile, vocabularul, dragul de munca, viciile si disponibilitatea. Cu masinistii lor, cei despre care vreau sa va povestesc, mi-am petrecut doua saptamani, zi de zi, cate 10-12 ore. I-am vazut in timpul liber, dar si la munca, iar comportamentul le- a fost impecabil. De exemplu, la unul dintre spectacolele de inceput, cand stateam in culise ca sa-mi repet intrarile, ma pozitionasem langa “pantalon” (fasia de panza din lateralul scenei) ca sa vad ce se intampla pe scena. Unul dintre masinisti s-a apropiat de mine si mi-a spus soptit: “Doamna, va rog sa va mutati putin mai incolo, doar un minut, pana bagam noi recuzita in scena”.  Mi-am cerut scuze si m-am indepartat de locul nepotrivit in care ma asezasem. Imi ramasese in minte cuvantul “lady” cu care mi se adresase. Si pana sa ma dezmeticesc eu din uimire, omul isi face treaba, duce tunul imens pe scena, apoi revine langa mine si imi spune la fel de politicos: “Multumesc! Acum puteti sa va asezati la loc”. In focul spectacolului, in mijlocul treburilor sale pe care eu i le incurcasem putin, omul a avut grija mea si a faptului ca m-a dat mai incolo.

Odata, cand am iesit de pe scena, sunetistul s-a repezit spre mine doar ca sa-mi aranjeze un fir de par care se agatase de lavaliera, desi gestul acesta urma sa-l fac eu, imediat cum plecam din lumina reflectoarelor. N-am apucat. Prompt, profesionist, s-a ingrijit el si de asta.

Cabiniera m-a asteptat cu o camasa noua imediat cum am pus piciorul in culise, cand a vazut ca cea pe care o aveam nu statea chiar cum trebuie. Totul se derula cu atata rapiditate si profesionalism ca nici nu apucam sa ma dezmeticesc.

Indiferent de cine as fi avut nevoie din echipa tehnica, spuneam unuia dintre ei care dadea anuntul prin statie, iar cel solicitat raspundea invariabil: “Ajung intr-un minut. Multumesc!” Si ajungea. Nu conta unde era, ce facea si nici nu se simtea deranjat ca i-am tulburat linistea. E adevarat, nu-i solicitam in treburi personale, dar si asa, ar fi putut sa strambe din nas, sa ma lase sa astept ori sa ma ignore.

Exemplele ar putea continua la nesfarsit. De la fiecare am invatat cate ceva, iar prejudecatile legate de ierarhii mi s-au zdruncinat din temelii. La noi, toti sunt dive si “divi”, artisti importanti. La ei, prin comportament si profesionalism, si masinistii sunt artisti.

http://nouria.wordpress.com/2013/02/19/profesionistii-de-la-disney-livemickeys-magic-show/

Nu, n-am de gand sa filosofez. Eu stiu cine sunt si n-am nevoie sa ma lamureasca altii. E doar un demers de a pune lucrurile in ordine, pornit in urma unui mesaj (primit pe Facebook) care m-a facut sa ma gandesc la cine sunt eu si la cine cred unii oameni ca as fi.

Cateva lucruri in ceea ce ma priveste sunt evidente, altele nu.

Sunt femeie. Sunt mama. Sunt prietena unor oameni. Sunt fiica unor parinti, nepoata unor bunici si asa mai departe. Sunt actrita. Sunt bruneta si am parul lung. Sunt un om liber.

Nimic deosebit ori iesit din comun.

Pe Facebook sunt Nouria Nouri, iar profilul meu le e disponibil numai celor carora vreau eu sa le fie.  Acolo, in casa si lumea mea virtuala, sunt o persoana care in virtutea celor enumerate mai sus e libera sa-si posteze parerile, ideile, gandurile, sentimentele, preferintele, simpatiile ori antipatiile. Nu reprezint pe nimeni, sunt doar eu: femeia care naste copii, care face curat in casa, care citeste, care merge la toaleta, care plange, care sughite, care joaca (mai nou) Criminal Case , care admira ori detesta, care asculta muzica, vede filme si care face toate cele lumesti, om fiind. N-am nevoie de PR ca sa-mi traiesc viata. Nu-mi trebuie impresar ca sa-mi plateasca facturile. Nu sta lumea la capataiul meu sa-mi puna comprese cand mi-e rau si nici nu alearga ea la spital cu copiii mei in brate cand sunt bolnavi.

E adevarat, mai exista o latura a mea: cea profesionala. Din pacate sau din fericire, profesia mea e una care se adreseaza publicului. Prin prisma meseriei mele joc roluri. Pe unele mai bine, pe altele mai rau. Dar oricum ar fi, sunt doar niste roluri si le interpretez doar in cadru organizat. Acolo sunt personajul X sau Y, acolo am responsabilitatea muncii mele si depinde doar de mine sa mi-o fac cu profesionalism. Cand s-au stins luminile si scena a ramas in intuneric, cand s-a terminat filmarea ori s-a inchis microfonul, sunt din nou Nouria. Omul care are pareri, care poate sa aline cu o vorba buna sau sa injure, care vine acasa si rade sau plange, care-si face cumparaturile la magazin ori iese pe strada si se inghesuie in autobuz.

In aceste momente, cand sunt EU, nu dau voie nimanui sa-mi dicteze (si nici macar sa-mi sugereze) ce sa fac, ce sa spun, cum sa spun. Regizori, sefi, PR, impresari, manageri sau cum s-or mai chema ei am doar la serviciu. In rest, sunt un om liber, sunt o femeie de 37 de ani care de-a lungul vietii a stiut sa traiasca decent si discret dupa propriile reguli. Nu dau socoteala nimanui pentru deciziile mele si in timpul liber nu-mi asum responsabilitati care nu-mi apartin si nu ma intereseaza. Le am eu pe ale mele.

Pentru ca am fost invitata de curand la “Happy Hour” de la Pro Tv si am observat interesul oamenilor pentru aceasta emisiune (dupa numarul telefoanelor si  mesajelor primite in urma acestei aparitii), m-am decis sa povestesc ceva despre ceea ce nu se vede la televizor. Pe Catalin Maruta il stim cu totii, pe oamenii talentati din trupa ii vede si ii asculta toata lumea care deschide televizorul in timpul saptamanii de la sase fara un sfert, la Pro Tv. Exista, insa, o categorie de oameni din umbra,  fara de care lucrurile nu ar putea functiona atat de bine. Fiecare dintre ei isi face treaba in cel mai profesionist mod cu putinta. Stiu, suna a cliseu. Nu trebuie sa fii doctor docent ca sa iti dai seama ca ceea ce se vede pe ecran reprezinta munca unei echipe intregi. Da, dar lucrurile nu sunt atat de simple. Conteaza cum iti faci treaba, cum te porti cu oamenii care iti trec pragul, cum ii faci sa se simta si ce impresie lasi in urma ta.

Prima persoana cu care am intrat in contact a fost redactorul emisiunii, o domnisoara amabila, prietenoasa si grijulie pe care, la sfarsitul discutiilor noastre telefonice dinaintea emisiunii si de dupa, am avut senzatia ca o cunosc de-o viata. Apoi, am intalnit soferul de la Pro venit sa ne ia intr-o zi geroasa in care se circula cumplit de greu si cu care ne-am petrecut patru ore pe drumul spre Buftea si inapoi. Un domn tanar, amabil, care in traficul nebun din oras a condus ireprosabil, calm, elegant si ne-a facut sa ne simtim atat de bine in masina, incat, recunosc, la un moment dat am adormit.

Ajunsi la Buftea, am fost intampinati cu zambete si amabilitate de Greta, cea care se ocupa cu linistea si disciplina din platou, si pe care o stiam demult, dar care ne-a aparut in fata asa cum n-o mai vazuseram pana atunci, cu o burtica dragalasa de viitoare mamica de gemeni. Ne-a invitat sa ne ocupam cabina in care ne aflam doar noi (subliniez aceste lucruri pentru ca am trait si experiente crunte in ograda altei televiziuni, unde o domnisoara de la machiaj mai avea putin sa-mi dea una peste fata fiindca mi-am permis s-o rog sa ma machieze cat mai natural, fara mii de culori la ochi, dar despre asta, poate, voi povesti intr-un alt post).  Si daca tot vorbeam de machiaj, aici, doamna care se ocupa cu infrumusetarea invitatilor mi-a ascultat cu atentie dorinta (aceeasi, de machiaj natural la ochi si in obraji… asta e… am idei putine, da’ fixe) si intr-un timp demn de cartea recordurilor (mie, cel putin, asa mi s-a parut) si-a facut treaba impecabil. Cu domnisoara de la coafura n-am avut prea multa treaba, dar chiar si asa, tot mi-a facut un compliment legat de parul meu, lucru menit, cu siguranta, sa ma faca sa ma simt bine.

Cand am ajuns in platou, deja aveam senzatia sa suntem de-ai casei. Am schimbat cateva vorbe cu operatorii pe care ii cunosteam de la diverse filmari din Buftea si ne-am pupat cu Maruta, care, indiferent de parerea pe care o au unii si altii, stie sa se poarte cu invitatii lui in functie de cum sunt acestia. Noi ne-am simtit excelent in compania lui.

Singura teama pe care eu am avut-o cand am acceptat sa merg la emisiune, a fost: cine vor fi ceilalti invitati din platou. N-as fi vrut sa fiu colega nici cu chilotii cuiva, nici cu vreun dans din buric ori cine stie cu ce ciudatenie din lumea asta mondena. Si-atunci, singurul lucru pe care l-am mai putut face a fost sa intreb in soapta cine o sa mai vina.

Si pentru ca seara petrecuta la “Happy Hour” sa fie una intr-adevar speciala, raspunsul a venit ca o frumoasa surpriza ce parca fusese anume pregatita pentru mine: Holograf. Ce-mi puteam dori mai mult?

Si daca eu am povestit aici doar lucrurile care nu s-au vazut, va las pe voi sa urmariti ceea ce s-a vazut (in caz ca ati ratat).

http://happyhour.protv.ro/stiri/momente-amuzante-la-nunta-lui-daniel-iordachioaie-mireasa-a-gustat-prima-data-din-tort-direct-de-pe-nasul.html

Poate ca o coincidenta stranie, astazi, cand am scris pe blog-ul meu  personal despre ce vinde in ziua de azi, am aflat de departe (de la cineva care se afla in India:) ) ca a aparut interviul dat de mine si de Daniel in revista Femeia. Nu stiu exact daca “va vinde”, dar pot sa garantez ca nu oripileaza. Nu stiu daca va interesa multa lume fiindca e fara scandal, fara sange, fara mizerii, dar stiu ca este bine scris. Intrebarile sunt istete, abordarea e decenta, calitatea e asigurata de semnatura Alinei Grozea. Da, Alina de aici de pe blog, Alina care scrie bine, care stie sa intrebe ce trebuie si cum trebuie, Alina care are puterea sa fie si prietena si ziarista in acelasi timp, netradandu-si niciuna dintre calitati.

Daca v-am facut macar putin curiosi, va invit sa luati Revista Femeia. – numarul de noiembrie.

Aici va prezint doar o parte din interviu, pentru cei de departe care n-au cum sa-si ia revista.

P.S. Trebuie sa remarc si talentul fotografului Mircea Popa care ne-a facut un set de poze pe care-l vom pastra cu drag in albumul familiei noastre.