Am intrat in luna februarie si se apropie momentul cand vom incepe sa ne plangem ca am imprumutat sarbatori de la occidentali. Inca de pe acum, suntem gata sa-l rastignim pe bietul sfant Valentin pe motiv ca nu-i unul de-al nostru. Se apropie Ziua Indragostitilor si sunt pregatita sa observ cum multi din jur vocifereaza si dau ochii peste cap la vederea inimioarelor si ursuletilor de plus. “Kitch, prost gust si motiv de scos bani din buzunarul naivilor indragostiti”, gandesc unii cu voce tare. “Un om serios nu are nevoie de o zi anume ca sa celebreze iubirea. Daca trebuie neaparat, macar sa fie Dragobetele, autentic romanesc, ca noi nu ne vindem tara. Nuuu! Sfantul Valentin ala vrea sa ne ia pana si iubirea si s-o puna pe numele lui!”

Cata energie irosita degeaba…

Tocmai de aceea, m-am gandit sa le propun celor care hulesc sarbatorile astea “pagane” un exercitiu simplu.

Mergi pe 14 februarie la cel pe care-l iubesti si priveste-l in ochi cateva minute fara sa-i vorbesti. Lasati-va privirile sa comunice. Priveste-i forma fetei, fruntea, nasul, gura, barbia si vorbiti-va doar cu ochii. Lasati-i pe ei sa spuna tot ce simtiti in adancul sufletului. Apoi, luati-va de maini si tineti-va strans, ca si cand ar fi ultima oara cand v-ati putea atinge. Tu pune-ti capul pe pieptul lui si asculta-i inima. Apoi, lasa-l si pe el sa faca acelasi gest. Tacerea e doar o iluzie. De fapt, inimile voastre poarta un dialog. Si vorbesc tare, insa doar ele se pot auzi. Trece-i mana prin par si mangaie-l ca si cand n-ai mai putea-o face din nou, niciodata. Poti sa exprimi in cuvinte ce simti? Poti sa explici cuiva cum e caldura pe care o simti deodata, venita parca de nicaieri? Poti sa opresti sangele care-ti invadeaza obrajii? Poti sa-ti reglezi respiratia care a luat-o razna pe nesimtite? Simti linistea care a pus stapanire pe tine? Te cufunzi cu totul in iubire si ai vrea sa ramai acolo?

Bine. Dupa ce faci exercitiul acesta si dupa ce-ti raspunzi tie insuti la toate intrebarile, te invit sa-mi raspunzi si mie la cateva: de ce sa traiesti hulind? De ce sa-ti consumi energia si nervii contestandu-l pe bietul Valentin si razand de cei care cred in el?

Spune-mi sincer: dupa ce ai terminat de facut exercitiul, a mai contat ca e 14 februarie, sarbatoarea occidentala? Mai tii minte ziua, luna, anul, ora, traditia sau lipsa ei, atunci cand sufletul iti este plin de iubire? Mai ai timp de pierdut cu criticile? Iti mai arde sa te certi pe o tema atat de neimportanta? Te face mai fericit controversa decat sublimul pe care-l traiesti iubind?

Ocupa-te de dragostea ta, intretine-o, sarbatoreste-o, recunoaste-o, bucura-te ca o ai! Lasa-l in pace pe Valentin! De ce sa moara?

Profita la maximum de frumusetea iubirii si lasa-i pe nefericiti sa faca treaba murdara! Lasa-i pe ei sa se certe cu sfintii! Lasa-i pe ei sa imparta lumea in occidentali si orientali! Lasa-i pe ei sa decida care sfant e mai sfant si sa despice firul in patru, analizand decaderea si disparitia traditiilor neaose, romanesti. Lasa-i pe ei sa se laude ca sunt mai credinciosi decat altii si sa se impauneze cu merite pe care nu le au!

Intoarce-te cu spatele la toti si priveste inainte, doar spre iubire! Altceva nu conteaza.

Firea mea pasionala ma arunca in extreme mereu. Inevitabil, oamenii pe care ii cunosteam erau impartiti in cei care imi plac si cei pe care nu-i pot suferi. Mai exista si categoria celor pe care nu ii cunosc, ei fiind cei mai multi, dar si cei mai privilegiati fiindca scapau de grila mea de etichetare. In functie de imparteala asta atat de subiectiva imi ajustam comportamentul la fiecare intalnire ceea ce era extrem de obositor. N-am dat niciodata senzatia vreunuia ca s-ar afla in partea alba a listei daca nu era. Iar celor pe care-i placeam le recunosteam fara tagada simpatia mea.

Cam la fel s-a intamplat si cu sentimentele esentiale. Ori te iubesc de mor, ori te urasc de mori tu. Asta era axioma dupa care imi ghidam viata. Asta pana intr-o zi cand am simtit o liniste de neexplicat. Imi era tare bine si nu intelegeam ce se petrece cu mine. Auzeam lucruri care in trecut ma tulburau si nu mai aveau niciun efect asupra mea. Intalneam oameni care mi-au facut rau si niciun resentiment nu ma cuprindea. Vedeam manie in privirile unora si mi se facea mila. Simteam crisparea si inversunarea de care erau cuprinsi in preajma mea si imi venea sa-i mangai pe crestet ca sa le alung frustrarile chinuitoare. Priveam in ochi care nu-mi puteau sustine privirea si tristetea din ei ma induiosa. Cand cineva mi-a spus rastit si putin isteric “Cand e vorba de tine suflu si-n iaurt”, nu m-am simtit deloc lezata. Ba chiar am zambit bucuroasa. In sfarsit, persoana din fata mea intelesese ca nu trebuie sa mai confunde niciodata, dar niciodata, bunatatea cu prostia. Si i-am fost recunoscatoare ca a priceput, fiind convinsa ca asta o va ajuta pe ea in viitor.

Nu stiu ce s-a schimbat in mine. Poate faptul ca sunt inconjurata doar de iubire a alungat orice urma de ura din sufletul meu. Cei pe care ii consideram pana mai ieri dusmanii mei au devenit niste oameni simpli despre care cred care ar merita sa-si gaseasca linistea pe acest pamant. Chinul lor nu ma mai bucura, asa cum faptele lor nu ma mai dor. Nu mai urasc deloc pentru ca nu mai am loc de ura in inima mea plina de dragoste. Iar linistea care ma cuprinde cand pun capul pe perna e nepretuita.

Am pierdut prea mult timp din viata mea intrebandu-ma “de ce?”, “cum?”, “cand?” facand referire la oameni, dar si la fapte apuse, trecute si ingropate. Apoi am realizat ca nu mai conteaza niciun raspuns despre ce a fost. Balastul vechi imi ingreuna mersul inainte. Ma poticneam la fiecare pas, la fiecare vorba veninoasa si imi venea sa urlu, sa plang, sa ma razbun sau sa renunt de tot la drumul meu. Atunci, cu ultimele forte, am aruncat bagajul prea greu pentru puterile mele si m-am eliberat. Acela a fost momentul in care am invatat zborul.

Mi-am deschis aripile si am simtit libertatea pe care ti-o da doar iubirea. Am scapat din puscaria urii, a resentimentelor si mi-am indreptat privirea, de acolo, din inaltul cerului meu, spre oamenii care m-au ranit, cu intelegere si compasiune. Nu mai urasc pe nimeni fiindca sunt mult prea ocupata sa iubesc si sa zbor. Sus, sus, cat mai sus. De unde tot ce e jos pare mic, foarte mic, de neobservat.

Am auzit multi barbati plangandu-se ca partenerele lor sunt isterice. Era o exagerare mititica a faptului ca femeile tipa destul de des, ca nu se controleaza si ca nu sunt in stare sa-si potriveasca vocea, in asa fel, incat timpanul domnului sa nu fie deranjat.

Nimic mai fals.

Cand ajungi acasa si simti miros de Pronto, iar mobila straluceste de curatenie, n-ai niciun motiv sa tipi. Cand cosul de gunoi abia se umple si pana sa observi tu, el l-a si dus, n-ai de ce sa ridici tonul. Cand hainele murdare stau in cosul de rufe si nu pe scaune, pe calorifer sau langa pat, n-ai fi normala la cap daca ai incepe sa faci scandal.  Cand va bagati in pat impreuna, nu ai de ce sa urli dupa el in fiecare seara sa lase naibii calculatorul si sa vina la culcare. Cand vasele din chiuveta nu sunt puse pe numele tau, adica nu e numai treaba ta sa le speli, ba chiar le vede singur si le spala, nu cred ca ai de ce sa bombani cu voce tare. Cand gasesti flori pe perna ce motiv ai avea sa te plangi cu ton ridicat ca nu e romantic deloc? De ce sa-l certi daca doar tu contezi pentru el si nimeni altcineva? De ce ar fi isterica o femeie pe care partenerul ei o mangaie, o rasfata, o respecta? Cand el spune doar adevarul si acesta e dulce, ce motiv ar avea femeia sa se isterizeze? Cand iti ia apararea in fata lumii si ar rasturna universul pentru tine, de ce sa te superi si sa tipi? Cand n-asteapta sa-l hranesti ca pe un caine punandu-i castronul in fata si isi face singur de mancare, ba chiar te serveste si pe tine, de ce te-ai enerva? Ce femeie zdravana s-ar criza cand partenerul ei ii implineste chiar si dorintele nespuse? De ce sa tipi cand te insoteste de cate ori vrei prin mall fara sa dea ochii peste cap si fara sa te grabeasca? Si de ce sa scrasnesti din dinti cand se poarta atat de frumos cu prietenele tale si cu parintii tai? Cand conduce atat de responsabil si te simti in siguranta cand este el la volan de ce ai urla sa mearga mai prudent? Cand pune mana pe o carte si citeste fara sa-l impingi tu de la spate, ce motiv ai avea sa-l certi? Cand ochii lui privesc doar spre tine si nu vad pe nimeni altcineva in jur, de ce ai face o criza?

Si ar mai fi multe intrebari retorice, dar ma opresc aici.

Nu exista femei isterice, ci doar barbati nepotriviti.

Se termina cel mai ciudat an din viata mea. Niciodata n-am mai trait extazul si agonia intr-o succesiune atat de rapida. Cand credeam ca totul e minunat, am aflat ca nu e decat o mizerie. Cand credeam ca a venit sfarsitul, m-a coplesit un nou inceput. E drept ca tot acest vartej m-a lovit din plin si as fi ipocrita sa spun ca doar faptul ca sunt o femeie puternica m-a ajutat sa nu-mi pierd mintile. De fapt, cel mai mult m-au ajutat prietenii. De asta mi-a zburat gandul acum la ei si in semn de recunostinta vreau sa le multumesc.

Cand cineva muncea din greu sa scoata la iveala intunericul din mine, altcineva imi arata lumina pe care o raspandesc. Cand cineva imi punea piedica visului, altcineva ma tinea de mana si ma ridica spre vise noi. Cand credeam ca viata e pierdere de timp, altcineva mi-a aratat ca moartea nu e o solutie. Cand credeam ca singuratatea e raspunsul, altii s-au grupat in jurul meu si mi-au aratat ce inseamna dragostea. Cand credeam ca nimanui nu-i pasa si ma pregateam sa inchid zavorul, m-am trezit la usa cu iubire. Cand credeam ca am doar intrebari, altcineva imi reamintea raspunsurile.Cand am decis sa inchid microfonul, altii l-au tinut deschis pentru mine si m-au asteptat. Cand am pierdut sirul gandurilor bune, altcineva mi l-a adus.

Surpriza mare care a asteptat anul acesta ca sa mi se arate a fost ca oameni cu care n-am mai vorbit demult, cu care m-am intalnit doar din intamplare sau care nici macar nu existau in gandurile sau viata mea, m-au invaluit cu grija, cu iubire, mi-au intins mainile si m-au ridicat sus, mai sus decat credeam vreodata ca pot ajunge.

O sa dau doar cateva exemple, ca sa stie ca lor ma adresez in primul rand.

Mai intai a fost un biletel de la O.M. (acum constat ce initiale are numele sau! ) Nu ne mai vazuseram de foarte multi ani, dar mi-a scris cateva vorbe care m-au tulburat profund si m-au trezit.

Apoi, Andreea C, o fata delicata, pe care n-am intalnit-o personal niciodata, dar cu care colaborez de vreun an si care m-a sustinut si a avut rabdare cu mine si cu starile mele, ca si cand am fi fost prietene de-o viata.

O alta fata buna si puternica, Daiana P, a gasit timp sa se smulga din durerile ei ca sa ma mangaie pe mine.

Andra, tocmai de la Cluj, fara sa se fi suparat ca n-am avut timp niciodata sa-i onorez invitatiile la intalnire anul acesta, mi-a reamintit ca nu trebuie sa renunt la vise.

Roxana U m-a simtit si mi-a intins o mana atunci cand nici macar eu nu stiam cata nevoie aveam de ea. Cate un telefon in cele mai delicate momente ma scotea din disperare si imi dadea putere. Intalnirea noastra a fost ca roua diminetii.

F. dintr-o tara indepartata care mi-a fost alaturi si in copilarie cand doar visam sa fim mari, dar si acum cand suntem mari si visam sa mai fim copii.

Alina G, Nuami, Oana B m-au cautat, dar nu le-am raspuns. Nu s-au suparat, nu mi-au intors spatele. M-au inteles si mi-au aratat ca le pasa de mine indiferent de toanele in care ma aflu.

D.N. a aparut acum si a avut curajul sa-mi spuna ceea ce ii poti spune doar prietenei tale bune. Noi nu ne-am mai vazut de multi ani, dar intalnirea noastra cu povesti a fost ca aceea a doua persoane care au fost mereu una langa cealalta si au ajuns sa aiba acelasi destin.

De departe, de peste mari si tari, mi-a trimis imbratisarea S.M., parte din viata mea, persoana cu care impart amintiri, ganduri si momente delicate, de poveste adevarata, cu printi, printese, dar si cu cate o vrajitoare frumoasa pe ici, pe colo.

I.B. a fost prima persoana in fata careia mi-am deschis sufletul, fara nicio teama si mi-a aratat ce inseamna sa fii prieten, sa intelegi si sa ajuti fara sa ceri nimic in schimb.

Am lasat la urma oamenii-ingeri care au aparut la poarta mea atunci cand ma pregateam sa plec si nu m-au lasat. C, D si M sunt cei carora le multumesc ca au stiut cand, cum si ce sa faca pentru ca eu sa reinvat sa zbor. Mi-au dat aripile lor si imi observa zborul si acum, inconjurandu-ma cu dragoste, prietenie, caldura si grija. Cu ei alaturi n-o sa mi se mai franga zborul niciodata.

Si-ar mai fi cineva. Cineva care ma insoteste prin viata de vreo 24 de ani. Care ma iubeste si imi mangaie sufletul, care ma cearta si ma impaca. Cu care imi incep ziua in conversatii lungi, pline de pasiune, framantari, iubire, cadere si decadere, ridicare si vis.  Cineva pe care iubesc neconditionat si care imi e reper in viata. Cineva cu care voi rade peste alti 24 de ani de anul asta care pleaca si care n-a reusit sa ma doboare, ci doar sa ma faca sa inteleg ca puterea sta in mine si in oamenii adevarati de care trebuie sa ma inconjor.

Va multumesc tuturor cu recunostinta!

Noi nu suntem impreuna in zilele impachetate de sarbatoare. Fie ca este vorba de Revelion, Ziua indragostitilor, Dragobete, 8 martie sau mai stiu eu ce zi in care cuplurile sunt nedespartite,  eu si sotul meu ne plimbam dorul prin locuri diferite. La inceput, il insoteam pretutindeni. Credeam, asa cum vazusem si auzisem la cei din jur, ca asta inseamna iubirea. Sa-i fii umbra jumatatii tale si sa petreceti cel putin zilele importante ale anului (hotarate, pana la urma, de altii) impreuna. Apoi, n-am mai avut cum sa-l insotesc. Copilul aparut intre timp nu putea fi carat precum un bagaj de mana pe coclauri. Oricat de mult as fi vrut sa-i demonstrez iubirea in felul traditional, impus de societate, n-am mai reusit. Am considerat ca munca e munca, iar viata de familie, viata de familie. Responsabilitatile de parinti au fost mai importante decat moftul de a sta noi nas in nas cu ocazia nu stiu carei zile. As fi fost ridicola sa ma prezint in sali de spectacole, in restaurante, la receptii ori evenimente cu staif, cu pruncul de gat. Sigur, scopul ar fi fost nobil, dar tot penibil m-as fi simtit. Atunci, am renuntat sa-mi mai doresc sa serbez ca toata lumea zilele declarate sarbatori legale ori sentimentale. Obligata de situatie, ce-i drept, am realizat ca dragostea nu inseamna sa fii legat de celalalt ca un rucsac. Nu-i nevoie sa respiram acelasi aer 24 de ore din 24 ca sa ne simtim iubirea. Nu-i un capat de lume daca ne strangem in brate si ne sarutam pe intai ianuarie la ora 5 dimineata, si nu la 12 noaptea. N-am motive sa ma simt mai putin iubita daca in dimineata de Dragobete, de exemplu, sotul meu imi spune ca ma iubeste si-apoi pleaca sa-si faca meseria. Un simplu cuvant, un singur gest ori o privire imi poate insenina ziua, indiferent care e aceea. Ne purtam in gand si in suflet in fiecare clipa, iar regasirea este cu atat mai dulce. Ce poate fi mai frumos decat sa-ti fie dor sa ajungi langa omul iubit? Ce petrecere, sindrofie ori bal m-ar putea face mai fericita decat faptul ca sotul meu imi spune ca i-a fost foarte dor de mine? De noi.

Pana la urma, in toata aceasta situatie atipica am mai descoperit o placere la care nu ne gandiseram: sarbatorile noastre sunt doar ale noastre, nu ale tuturor. Iar mangaierile, dragalaseniile, imbratisarile cu care ne rasfatam nu tin cont de nicio data din calendar. Sunt dincolo de conventii.