Sunt Nouria si nu beau cafea in fiecare dimineata. Atunci ce caut aici unde aromele confesiunilor se intrepatrund cu numele sofisticate de cafea? E o intrebare pertinenta la care am si un raspuns. Vi-l datorez si vi-l ofer cu toata sinceritatea.

Beau cafea doar in compania prietenilor. Intotdeauna Irish Coffee fierbinte, dar intotdeauna cu inghetata.

Se spune ca daca bei o cescuta de cafea iti creste tensiunea, dar picatura de alcool strecurata in cea preferata de mine te relaxeaza. Cand o bei, nici nu mai realizezi daca esti revigorat sau amortit, nu simti cand a trecut timpul si povestile curg fara final. Conditia necesara e sa te afli intr-o companie potrivita. Sa nu te temi ca vorbele iti vor fi interpretate gresit nici macar in clipa in care le dai drumul fara sa le cenzurezi drastic. Sa nu-ti fie frica de disputele pe care le-ar putea crea parerile tale. Sa ai curajul sa ai opinii si sa ti le spui asteptand ca interlocutorul sa te contrazica sau sa-ti dea dreptate. Sa te lasi purtat de aroma prieteniei ca intr-un joc al increderii care nu se spulbera niciodata.

Irish Coffe se bea doar in compania oamenilor care sunt ca tine, care simt ca tine, care au puterea sa argumenteze si sa dovedeasca tot ce spun prin faptele lor.

Cand primesti o invitatie la o cafea poate fi inceputul unei frumoase povesti de dragoste. Cand prietena ta cea mai buna te cheama in oras sa povestiti ca fetele poate fi dovada suprema ca cineva are nevoie de tine. Cand persoane pe care nu le-ai mai vazut demult iti ofera o cafea poate fi un semn ca cineva, candva, s-a gandit la tine si nu te-a uitat.

Tot ce-am spus pana acum este raspunsul pe care vi l-am promis. De aceea sunt aici. Oameni care mi-au aparut in viata la un moment dat si pe care tot viata mi i-a rapit din jurul meu, m-au invitat la o cafea reala, apoi la aceasta, virtuala. Impartisem aceeasi scena ori aceleasi pagini de revista cu mult timp in urma, dar ne rataciseram unii de ceilalti si uitaseram cum e sa bem o cafea impreuna. Nici n-am stiut daca sa fiu surprinsa sau doar bucuroasa. Pe masura ce am sorbit licoarea din ceasca si povestile s-au amestecat si s-au infatisat dezgolite de ipocrizie, minciuna si fatarnicie, am inteles ca trebuie sa fiu pur si simplu fericita.

Asa ca iata-ma aici, pregatita sa-mi beau Irish Coffe si cu voi si sa aflu daca vreodata o banala invitatie la cafea v-a schimbat viata, v-a infatisat revelatii ori v-a apropiat de oameni pe care ii credeati indepartati pentru totdeauna.

Credeti ca-i cunoasteti pe cei apropiati? Credeti ca stiti totul despre voi insiva?

De cateva zile am inceput sa ma indoiesc ca as cunoaste pe cineva cu adevarat. Am auzit lucruri care m-au bulversat, despre oameni pe care puteam sa jur ca-i cunosc. M-am surprins pe mine reactionand cum n-as fi crezut ca pot sa o fac.

De fapt, nu cunosc pe nimeni atat de bine, cum nici pe mine nu ma stiu indeajuns.

Necunoscutul de langa mine si necunoscutul din mine si-au dat mana de eclipsa ca sa ma scape de liniste. Acum am la ce sa meditez, am cu ce sa-mi pierd vremea si cu ce sa-mi ocup timpul, ca prea stateam degeaba. Prea n-aveam nimic de facut, de gandit, de muncit. Acum am.

Poate in urma informatiilor primite voi reusi sa realizez portretul meu, cel putin. Sau poate voi realiza robotul care-mi doresc sa fiu. Inca ma mai incurca sensibilitatea, sentimentele, nostalgiile, dar cand voi scapa de ele voi putea spune cu mana pe tranzistor, circuite, cabluri, ca m-am linistit.

Pana atunci ma mai chinui putin cu inima, cu sufletul, cu ratiunea.

Acum 20 si ceva de ani ai avut o aventura cu un barbat. Nu ti-a promis nimic, nici macar ca-ti va retine numele. Ai fost de acord.

Dupa ce ti-ai implinit fantezia si ai fost bifata pe o lunga lista de cuceriri tavalite pe cearsaf, ti-ai vazut de viata ta. Te-ai facut mare, te-ai maritat sau nu, ai facut copii sau nu, te-ai angajat sau ai ramas la mama ca sa te intretina ea, ai pornit in lumea larga sa-ti cauti norocul sau ai ramas in tara ta de bastina ca sa te chinui impreuna cu toti conationalii tai. Ma rog, nu conteaza.

Deodata, insa, dupa mai bine de douazeci de ani, ti-ai amintit de aventura avuta la intrarea in majorat. Desi ti-au mai trecut prin pat, prin masina, prin lift, prin scara blocului si prin alte locuri cativa doritori de aventuri, pe tine te loveste dorul de ACELA. Si-l cauti. Riscul sa-l gasesti om asezat la casa lui, cu rost si cu coloana vertebrala e foarte mare. Dar pe tine nu te intereseaza. Vrei sa-i vorbesti, sa-l pui sa te gaseasca prin amintirile lui, sa-l intorci in timp si sa… ce?

Asta e nelamurirea mea in toata povestea asta.

De ce ar face o femeie un astfel de (sa-i zicem) demers? De cate ori in viata acceptam sa fim pres de calcat in picioare? De cata umilinta si mila are nevoie un om ca sa se simta bine?

Mi-e teama ca tocmai genul acesta de femei ne baga pe toate intr-o oala. Mi-e teama ca toate vorbele grele si urate nascocite vreodata despre noi au pornit tocmai de la reprezentantele noastre.

Ma revolt cand aud misogini barfind femeia, ma intristeaza bancurile la adresa doamnelor si domnisoarelor si hohotul complice al barbatilor, dar stiu, simt in sinea mea ca toate pleaca de la exemple concrete. Sunt constienta ca exista femei pe seama carora se poate rade, sunt femei care cer sa fie aratate cu degetul si ce mi se pare mai daunator e ca sunt femei care traiesc printre noi. Una dintre ele poate fi colega ta sau a mea, poate fi prietena mea sau a ta, asa cum la fel de bine poate fi cunostinta virtuala cu care stai de vorba pe net.

Cu toate astea, intrebarea ramane: DE CE procedeaza asa suratele noastre?