Sunt vreo doua perioade pe an cand ne-apuca bunatatea. Zenul, karma si feng shuiul, vorba cantecului, sunt la noi acasa.  Necredinciosii fac infuzie de credinta involuntara, credinciosii se apleaca de spate cu un unghi mai mare de 90 de grade si toata lumea se prinde in hora altruismului, gandului curat si luminii orbitoare. Nu stiu toti pasii dansului, dar se prefac ca-l stiu. Noroc ca reprezentatia nu dureaza prea multe zile ca i-ar lua ameteala.

Eu nu vreau sa fiu mai buna si nici sa par mai buna. Eu vreau sa fiu eu. Nu ma prefac ca-mi pasa de cineva de care chiar nu ma intereseaza. Nici macar nu-mi ridic bratele spre cer implorand sa mi se ofere mie sau altora ceva  fiindca stiu ca fiecare primeste, oricum, ceea ce merita. Nu ma impresioneaza valul de smerenie din jurul meu dupa ce i-am cunoscut pe oameni in toata splendoarea lor in zilele fara cruce rosie atasata. Nici nu mananc mai bine, nici nu dorm mai mult desi, legal, as avea voie. N-am euforia cozonacului umflat si nici a mielului taiat. Liniste am, dar atunci cand nu trec salvarile cu sirenele pornite pe sub geamul meu. Parca fac prea multa galagie intr-o zi care ar trebui sa fie cu pace in gand, in suflet si-n stomac. Si totusi, oamenii se imbolnavesc si in zilele in care sunt (mai) buni. Parca nu-i corect, nu?  Si parca nici ploaia asta nu-i potrivita cu zenul din sufletele mari. De vant ce sa mai zic? Nici soarele nu mai crede ca exista zile potrivite in care ar trebui sa se arate. Ne lasa cu ochii-n nori exact cand ne e lumea din jur mai draga.

Mereu sunt locuri mai frumoase in care am vrea sa fim. Mereu sunt oameni mai dragi sau mai frumosi de care am vrea sa ne inconjuram. Mereu visam mai bine pentru noi, dar nu avem curajul sa recunoastem. Preferam sa parem multumiti si incantati fiindca asa trebuie sa ne aratam lumii. Oare cate nurori sunt fericite cu adevarat ca stau in aceste zile cu soacrele la masa? Oare cati barbati nu si-ar dori sa stea langa amanta de sarbatori si nu langa nevasta? Oare cati copii n-ar vrea sa fie la Disneyland si nu la masa cu neamurile plictisitoare care vorbesc tare si duhnesc a bautura? Oare cati n-ar vrea sa stea doar cu ei insisi la un pahar de vorba? Oare cate femei sunt fericite cu adevarat ca stau in bucatarie sa gateasca din zori si pana-n seara si n-ar prefera sa gateasca altcineva pentru ele? Oare cati oameni care nu sunt la inceput de drum n-ar vrea sa fie cum era odata, dar se multumesc cu ce au?

In zilele in care gandurile invariabil bune sunt pasate de la unul la altul, in care consideri ca e suficient sa faci sau sa declari lucruri pe care nici tu nu le crezi, dar care te fac sa te simti in randul lumii, sunt si oameni care-si traiesc viata la fel ca in fiecare clipa a anului si care rostesc aceleasi vorbe pe care le-ar spune fara vreo ocazie speciala. Sunt oamenii pe care ipocrizia nu i-a atins. Sunt cei care nu si-au facut din minciuna o a doua viata. Sunt cei onesti cu ei si cu ceilalti. Si lor nu trebuie sa le urezi nimic fiindca au parte oricum de tot ce e mai important intr-o existenta: traiesc in adevar!

Pe celalalt blog al meu, https://nouria.wordpress.com am un articol care se bucura de un succes macabru. E scris acum multi ani, dar in continuare este cel mai vizitat, cel mai comentat si controversat, iar pentru mine recitirea lui e un prilej de zambet amar. Povestile cu sotii si amante care mi-au fost impartasite acolo, parerile mincinoase si ipocrite scrise de oameni pe care credeam ca ii cunosc, rememorarea unor intamplari penibile, toate astea m-au dus cu gandul la femeile inselate. Sunt multe. In lumea boema a artistilor adulterul e la el acasa. In lumea bogatilor se practica precum sportul de dimineata. In lumea saracilor tine de foame si de sete. Indiferent de categoria sociala si profesionala, indiferent de cat e femeia de culta, de frumoasa, de inteligenta sau de batuta in cap, tot se gaseste un escroc sa-i aduca boala venerica in viata.

Dupa ce “hotul” e prins, incepe calvarul. Majoritatea covarsitoare a femeilor inselate sufera. E firesc. L-au iubit pe idiot. Ba, mai grav, au avut incredere in el. Urmeaza perioada de revolta, de scandaluri si de nedumerire. Ce are aia in plus fata de mine? De cele mai multe ori n-are nimic, dar nu poti sa convingi o femeie ranita ca una care ii e inferioara din multe puncte de vedere, daca nu din toate, i-a suflat barbatul. Si incepe inselata sa-si puna la indoiala pana si ciorbita. Incepe sa se vada ca pe o sclava folosita, fara calitati, fara merite si fara noroc. Nimic mai gresit. Dupa ce ca ii darama universul, ea singura ii permite adulterinului sa-i distruga si increderea in sine.

Apoi, incepe fuga dupa razbunare. Desi nu mai are forta nici sa se uite in oglinda, isi consuma stropul de energie ramas ca sa se razbune pe cea care, in viziunea ei, i-a distrus viata. Iar procedeaza gresit. Daca ar avea mintea limpede ar intelege ca nicio paruiala din lume n-ar opri o tarfa sa-si faca numarul pana la capat si niciun barbat in calduri nu va putea sa-si potoleasca instinctul de animal odata eliberat. Lupta cu morile de vant poate fi de apreciat pentru cauze nobile.

Femeia inselata continua sa faca greseala dupa greseala. Dupa ce ca nu mai are incredere in ea, incepe sa nu mai aiba incredere nici in oameni. Despre alti barbati nici nu poate fi vorba. De fapt, de cand a orbit-o ala pe care-l credea al ei, pe ceilalti din jur nici nu-i mai vede. Incepe sa creada ca toti sunt la fel si nici prin cap nu-i trece sa-si continuie viata cu intelepciune si bucurie, departe de minciuna in care a fost tarata.

In cele mai grave situatii, femeia ramane langa cel care i-a demonstrat ca o poate inlocui oricand, cu orice otreapa ii iese in cale. Lista de motive pe care le invoca doar ca sa-si ascunda slabiciunea imensa cuprinde argumente precum: copiii, banii, anii multi de relatie, casele, masinile, afacerile, imaginea publica si bineinteles, in capul listei, dragostea pentru barbatul care, nu-i asa? e barbat si e normal sa mai calce si el stramb o data, de doua ori. Oricum, de data asta e ultima oara cand ii mai iarta derapajele. Si-a propus.

Gresit, gresit, gresit. Nici macar copiii care apar cel mai des in scuzele femeilor inselate nu-i vor da dreptate mamei lor care in sufletul ei indurerat crede ca se sacrifica pentru binele familiei si continua sa traiasca in minciuna. Cand vor creste, chiar ei ii vor reprosa ca a stat langa unul ca ala care a inselat-o si  si-a batut joc de ea. Si cum isi va invata aceasta mama fiica sa procedeze atunci cand, Doamne fereste, va fi intr-o situatie asemanatoare?

N-ar fi mai bine, totusi, ca la primul semn de inselaciune, aceasta victima fara voie sa-i dea un sut in funduletul lui moale domnului care nu-si poate tine chiloteii pe el? N-ar fi mai corect pentru toata lumea ca femeia inselata sa-si faca putina curatenie in viata si sa nu accepte compromisuri care usuca sufletul? De ce sa consideri amanta o bestie, cand de fapt ea este cea care ti-a aratat langa ce om josnic ai stat si tot ea te-a ajutat sa te eliberezi? De ce sa nu profiti de acest moment al adevarului, dureros, desigur, (dar ce adevar este comod?) si sa nu-ti deschizi tu aripile ca sa zbori spre lumina? Tu esti frumoasa, puternica, desteapta, curajoasa si nu e vina ta ca exista oameni care nu stiu sa aprecieze ceva deosebit si se multumesc cu ceva comun, banal.

Pentru ca da, tu esti deosebita, dar doar daca lasi in spate murdaria si n-o cari dupa tine. Nimeni si nimic nu-ti va reda zambetul, linistea, frumusetea, tineretea, fericirea, daca alegi sa traiesti in minciuna o viata. Iar cand vei imbatrani, s-ar putea sa-ti fie frica sa te privesti in oglinda fiindca vei vedea doar o umbra, nu o femeie.

Imi povestea cineva ca in zilele noastre, cand marile firme isi impart bugetele de publicitate, verifica inclusiv numarul de LIKE-uri pe care il are pagina de Facebook a viitorului (eventual) partener de afaceri. Tot in discutia aceasta abracadabranta a secolului XXI am aflat ca celebrele LIKE-uri se pot cumpara. Si-atunci care mai e relevanta? Ceva imi scapa din socotelile astea pragmatice si inselatoare.

Daca lucrurile stau chiar asa problema se simplifica, oarecum. Tu cumperi LIKE-uri, atunci cand esti cautat pe FB faci o impresie buna, ai sanse sa pui mana pe vreun contract si toata lumea e multumita.

Dar ce te faci daca esti visator, ametit sau doar sincer cu tine si cu altii si vrei sa vezi cata lume te place (pe tine sau afacerea ta) de-adevaratelea? Eee, atunci treaba se complica.

La inceput, astepti sa vezi cine te sustine. E momentul in care incepi sa-ti cunosti prietenii virtuali. Banuiesti ca primii care iti vor sari cu LIKE-ul sunt cei pe care ii cunosti personal si se presupune ca aveti o relatie mai apropiata. S-ar putea sa te inseli.

Urmatorii sunt cei care te-au cautat din convingere si care iti dau LIKE-ul lor din suflet. Acestia sunt cei pretiosi pe care te poti baza oricand. Din pacate, numarul lor e redus, ca in viata. Pe cata lume te poti sprijini in realitate atunci cand ai nevoie?

Apoi, urmeaza momentul in care incepi sa te intrebi daca ceea ce postezi tu, pagina ta, informatiile pe care le publici sunt intr-adevar de “LIKE-uit”. N-ai cum sa fii obiectiv facand aceasta analiza. Pana la urma, sunt bucati din viata ta, din gandurile tale, din munca ta si fiecare te reprezinta. Cum ar putea cineva sa posteze, de exemplu, poze cu copilul sau si fiindca “prietenii” raman reci si insensibili, nereactionand in functie de asteptari, sa inceapa sa se intrebe daca nu cumva copilul e cam uratel sau neinteresant?

Cand trece si perioada asta de framantari provocate de LIKE-ul amarat, incepe milogeala. Ai sperat ca miile de prieteni care de multe ori s-au cerut ei insisi in lista ta (aici e paradoxul), sa se simta si sa reactioneze. Daca asta nu s-a intamplat, la inceput timid, apoi mai agresiv, le sugerezi tu ce ti-ai dori sa faca. Unii pricep, altii nu. Pe cei din urma ar fi indicat sa-i stergi fiindca, la fel ca-n viata, s-ar putea sa tina ocupat un loc pe care un altul l-ar merita. Avantajul e ca pe FB chiar poti sa faci asta.

Bineinteles, mai sunt si din aceia care, satui de postarile tale imperative, iti dau ei Delete. Fara sa stie iti fac un favor. Daca ar fi si in realitate asa, ar fi minunat. Cati oameni, in viata de zi cu zi, nu te-au dezamagit, incurcat, tradat si totusi v-ati pastrat unii pe altii in cercul de relatii doar pentru a pastra aparentele?

Stiu ca citind aceste randuri multi vor spune ca nu pun niciun pret pe LIKE-uri, ca nu-i intereseaza si ca posteaza pe FB doar pentru ei, pentru placerea lor. Daca e asa, de ce nu-si fac un jurnal pe care sa-l tina in geanta si sa-l completeze atunci cand simt nevoia? Sau de ce profilul lor de FB este public? Nu cumva spera ca altii sa vada, sa reactioneze, sa le dea un semn? Dati-mi voie sa cred ca da.

Intr-adevar, mai sunt si persoane care n-au cont pe FB si habar n-au la ce le-ar folosi. Traiesc bine merci si fara. Dar ce te faci daca vine investitorul/sponsorul/marea iubire/prietenul din copilarie/sora pierduta/fratele ratacit si tu nu existi pe cea mai importanta platforma de socializare? Ramai nesponsorizat? Neiubit? Fara familie? Nu cred. Facebook-ul e doar o iluzie, iar LIKE-ul e doar o amagire.

Cand te urci intr-o masina, primul care te intampina e mirosul. Sunt masini in care troneaza arome exotice ametitoare. Sunt masini care au impregnat in canapele miros de tutun. Eu am mers ieri cu o masina care avea un puternic parfum de fericire. Nu e nicio figura de stil. Chiar am avut senzatia ca pot atinge cu mainile mele fericirea celor doi pasageri si am inspirat cu pofta ca sa fur si eu putin din aerul ce le apartinea. Bucuria si emotia dragostei, a regasirii m-au tulburat fiindca pluteau atat de lin printre fiarele bolidului, incat aveam impresia ca sunt contagioase. Rasete haotice, fara niciun sens aparent, priviri complice pline de mandrie, cadouri delicate primite fara sa le merit, o stare de bine si de implinire pe care n-am vazut-o decat prin filme.

Cand am coborat, am plans. Si n-am stiut sa spun de ce. Acum stiu, dar ma tem sa spun. Pot doar sa le doresc sa prelungeasca aceasta stare la nesfarsit si sa n-o lase sa dispara. Cu niciun pret. Asta e tot ce ramane cand tragi linie si aduni. Cand totul e moarte in jur, trebuie sa tii cu dintii de viata si s-o traiesti!

http://www.youtube.com/watch?v=tqAJdlf0m5Y

Acum cateva zile, pe blogul meu, dar si pe al sotului meu am gasit o cautare de termeni foarte interesanta: “nouria nouri divorteaza”. M-am amuzat impreuna cu Daniel si  o compatimeam pe acea persoana dezamagita ca n-a gasit nicio informatie legata de un asemenea subiect. Dincolo de glumele noastre si de penibilul cautarii, stau sa ma gandesc ce fel de oameni sunt cei cu asemenea preocupari. De unde placerea asta morbida de extaz in fata problemelor, nenorocirilor ori nefericirilor altora? Cine-si doreste sa asiste la durerea semenilor? Cine jubileaza?

Dupa parerea mea, oamenii care cauta mizeria cu orice pret sunt ei insisi niste mizerabili. Dorinta de a vedea ca altora le e rau, ca sufera, cred ca vine din dorinta de a se minti ca ei nu sunt chiar atat de jalnici. E modalitatea lor de a se simti superiori: uite ca eu nu am facut asa, uite ca eu sunt mai tare, mie mi-e mai bine in mizeria mea. Sau mai exista unii care pandesc dupa colt si asteapta precum mustele sa se aseze pe… miere si sa guste putin. Astia sunt si mai patetici. Ce fel de viata or avea daca privesc si asteapta dupa vietile altora?

Una peste alta, adunate toate datele, de oamenii astia, indiferent din ce categorie ar face parte, mi-e mila. Mi-ar placea sa-i ajut sa se bucure, sa le dau satisfactie, sa-i vad topaind si zburand deasupra conditiei lor de chivute agatate de gaura cheii, dar din pacate nu pot face nimic.

Cine mai doreste un divort, cine mai pofteste sa bata pe la alte usi. A mea e inchisa si nici n-o deschid ca sa dau de mancare milogilor.

Dictionarul spune ca tupeu inseamna “indrazneala, cutezanta care intrece limita cuvenita; obraznicie, impertinenta”. Probabil este o varianta mai veche a dex-ului cea la care fac referire. In zilele noastre definitia ar fi alta: tupeu = reusita. Va rog sa ma contraziceti daca gresesc!

Sa stai in banca ta, sa pleci privirea, sa iti ceri scuze, sa renunti, sa nu intri pe fereastra atunci cand esti dat afara pe usa, sa te retragi in tacere, sa nu te expui, sa nu te dai in spectacol, sa nu jignesti, mai pe scurt sa n-ai tupeu este echivalent cu ratarea. Vei fi un nimic pe care nu-l baga nimeni in seama, caruia nu-i va ridica nimeni statuie pentru decenta, ba se vor gasi chiar cate unii care sa te striveasca si sa-ti rada in nas ca ei au reusit spre deosebire de tine.

Tupeul este cartea pe care trebuie s-o joci ca sa razbati. Cu cat esti mai impertinent, cu atat starnesti mai mult interes. Cu cat te lauzi mai mult cu merite inchipuite, cu atat se gasesc mai multi fraieri care sa te creada. Cu cat strivesti mai multe cadavre, cu atat locul tau va fi mai sus, mai in varf, unde aerul e mai rarefiat si unde nu-ti mai ajung la nas mirosurile de hoituri peste care ai trecut.

Tentatia sa fii printre castigatori este mare. Cateodata mimezi si tu asa-zisul tupeu, dar nu stiu cum se face ca sacalii din jur te miros si stiu ca ceea ce faci nu-i decat o copie palida a ceea ce inseamna “cutezanta care intrece limita cuvenita”. E suficient un cuvant sau o privire ca sa te retragi spasit, cu coada intre picioare ca un caine care tocmai a primit un sut in fund.

Ca sa ai tupeu trebuie sa fii educat asa. Sa ai modele printre cei din neam cu tine, printre cei langa care vietuiesti, in jurul carora te-nvarti. Si mai trebuie sa-l exersezi temeinic pana sa devii un tupeist autentic si demn de bagat in seama. Ce folos ca ridici si tu vocea o data sau deranjezi un om de maximum doua ori daca a treia oara mori de rusine, te crispezi si ti se intoarce stomacul pe dos la gandul ca ai putea deveni penibil, stresant ori obositor? Daca esti obisnuit sa nu deranjezi, sa nu stanjenesti, sa nu superi, cum ai putea sa razbati in lumea asta?

Imi spunea o persoana, odata, ca in ziua de azi trebuie sa ridici mana si sa arati ca esti si tu aici, sa n-astepti sa te invite cineva, sa intri neinvitat fiindca fiecare e pentru el si nu-si bate nimeni capul pentru tine si problemele tale. Foarte incurajatoare perspectiva. Sa pornim cu avant si cu manutele sus spre reusita! Sa ne inarmam cu tupeul din dotare (aia care-l au) si sa rupem gura targului! Dar daca nu posezi asa ceva? Care-s sansele tale reale?