De cand ma stiu, la mine acasa toate sarbatorile erau primite si apreciate la valoarea pe care oamenii le-o dau. Traditiile, obiceiurile erau respectate, de la oul de Paste pana la mersul in jurul bisericii, de la porcul de Craciun pana la bradul impodobit.

Departe de a fi vreo razvratita sau vreo rebela (asa cum stiu eu pe cate cineva), pentru mine sarbatorile adevarate sunt cele care au legatura cu viata mea si cu a celor dragi mie.  Aniversarile noastre sunt reperele dupa care imi fac planurile. Zilele in care s-au nascut copiii nostri sunt prilej de mare sarbatoare. Pentru altii, o zi de 17 septembrie  e una banala ca oricare alta, de exemplu. 6 decembrie, pentru lume, e ziua cu mosu’ Nicolae, dar pentru mine e mai mult decat atat. Si-mi place ca e asa.

N-astept niciodata cu infrigurare vreo zi declarata drept sarbatoare in masa. Chiar ne bucuram toti in acelasi timp, in aceeasi zi, de acelasi lucru? Ma indoiesc. Poate ne pare bine ca suntem liberi de la serviciu, ca putem sa luam pranzul in familie, ca ne revedem rudele, dar de ce sa astept sa-mi stabileasca cineva ziua in care pot face toate aceste lucruri?

As lucra fericita azi ca sa fiu libera pe 14 mai. Stie cineva ce e pe 14 mai? Nu. Si ce daca? E sarbatoarea mea si n-am nevoie sa se bucure nimeni de ea, in afara celor direct implicati (si suntem doar 2:) ).

Cu toate astea, sa stiti ca am oua vopsite acasa. De ce le-am vopsit? Fiindca mi s-a parut distractiv. Am gasit o vopsea care nu trebuie dizolvata in apa, n-are nevoie de otet sau ulei, ci se pune in palme si se trece oul prin ea. Rosie n-avem, dar rozul de pe ouale mele arata demential. Ba, am combinat rozul cu albastrul si a iesit un mov minunat. A fost o placere sa ma joc asa. Daca ma straduiesc, gasesc cate o bucurie in fiecare zi, oricare ar fi ea.

Iar Pizza Carbonara pe care am comandat-o a fost o minunatie. Stiu ca se mananca miel, dar eu prefer sa ma joc cu el viu, decat sa-l inghit. O fi si asta vreun pacat?A nu se intelege ca sunt vreo vegetariana. Nu, dar pentru miel am eu o slabiciune aparte.

Poate nu sunt in randul lumii, dar poate nici nu mi-am facut un scop din asta. Poate vreau sa am senzatia, cateodata, ca sunt libera, ca nu ma inregimentez in niciun curent, dogma, traditie. E o senzatie, stiu, fiindca se mai gaseste cate cineva care sa ma traga de maneca. Dar in discutii de-alea grele refuz sa ma bag. Nu dau explicatii despre credinta mea, despre religie, despre toate cele nepalpabile, pe care le consider foarte intime si de neexpus la taraba, dar care pentru altii reprezinta motiv de cearta, ura, razboi.

La mine e mai simplu. Te las sa traiesti linistit, cum vrei tu, dar lasa-ma si tu pe mine sa traiesc cum vreau eu. Nu ma obliga sa simt ca tine, sa fiu ca tine, sa vibrez la aceleasi lucruri care te anima pe tine. Mai mult decat atat, pot sa inteleg ca esti cuprins azi de o stare speciala, de o emotie profunda si de aceea iti doresc, draga cititorule, sa fii linistit, fericit, cu pace, cu lumina, cu tot ce iti doresti!

Paste fericit!

Peste cateva zile mai imbatranesc putin. Nu-mi fac probleme din pricina asta. Doar la aniversarea de 30 de ani am plans pe saturate. Se adunase emotia varstei celei noi cu surpriza pe care mi-a pregatit-o sotul meu, aducand laolalta, intr-un restaurant cochet, oameni pe care i-am cunoscut si indragit in diverse perioade ale vietii. Atunci a fost singura data cand m-am lasat cuprinsa de euforia momentului, cand mi-am permis sa ma alint putin si sa pretind ca ma simt batrana. De fapt, ma simteam femeie. Varsta ma obliga sa nu mai fiu copilul razgaiat din trecut si asta ma tulbura intr-o oarecare masura.

In rest, petrecerile de ziua mea au fost calme, intime, rezumandu-se, la inceput, la o intalnire cu prietenii in casa in care am crescut, apoi, cand am ajuns la casa mea, la o intalnire in oras cu oameni dragi. N-am avut prietene care sa-mi organizeze petreceri surpriza ca mai apoi sa-mi permit impolitetea de a stramba din nas ca n-au fost pe gustul meu mult prea rafinat si nici n-am reprosat vreodata cuiva ca nu s-a ocupat sa ma surprinda cu nu stiu ce efecte speciale la umila mea aniversare. Am privit acest eveniment din viata mea ca pe unul firesc, de care nu trebuie sa se bucure tot cartierul sau tot neamul.

Viata, insa, a avut alte planuri pentru zilele mele de nastere. La intervale regulate, incepand cu aniversarea celor 14 ani, mi-am petrecut intrarea intr-o noua varsta dand examene. Intamplarea a facut ca liceul la care m-am inscris si facultatea pentru care am optat sa nu se rezume la doar doua probe de examen, asa cum avea toata lumea normala. Eu am fost nevoita sa trec prin diverse etape eliminatorii care, culmea, erau programate chiar de ziua mea. Pana si bac-ul l-am dat intr-o astfel de zi. Si daca stau bine sa ma gandesc, cred ca si licenta tot cam in acea perioada m-a prins.

Asta m-a scutit sa-mi mai bat capul cu planuri, proiecte sau vise legate de aniversarea ca-n povesti care sa tina trei zile si toata lumea sa-mi stea la dispozitie, cu zambetul pe buze, daca se poate. Cadourile pe care mi le doream nu erau unele scumpe, se rezumau doar la niste verdicte batute la masina sau scrise la calculator, care sa-mi permita sa merg mai departe pe drumul ales de mine. Iar ele n-au intarziat sa apara. Fiecare “Admis” oferit de echipa de examinatori a reprezentat darul cel mai de pret pe care mi-l putea face cineva de ziua mea.

Cand mi-am absolvit scolile, am constientizat ca zilele mele de nastere nu vor mai avea niciodata emotia celor avute in perioada cand eram doar un invatacel. Terminasem examenele, probele, de acum aniversarile urmau sa fie banale. Si totusi, anul acesta, cand nici cu gandul nu gandeam, ziua mea va avea o incarcatura emotionala cum n-a avut niciuna pana acum.

Pe 24 iunie, cand eu voi implini 36 de ani, fiul meu va avea primul examen din viata lui!