Am intrat in luna februarie si se apropie momentul cand vom incepe sa ne plangem ca am imprumutat sarbatori de la occidentali. Inca de pe acum, suntem gata sa-l rastignim pe bietul sfant Valentin pe motiv ca nu-i unul de-al nostru. Se apropie Ziua Indragostitilor si sunt pregatita sa observ cum multi din jur vocifereaza si dau ochii peste cap la vederea inimioarelor si ursuletilor de plus. “Kitch, prost gust si motiv de scos bani din buzunarul naivilor indragostiti”, gandesc unii cu voce tare. “Un om serios nu are nevoie de o zi anume ca sa celebreze iubirea. Daca trebuie neaparat, macar sa fie Dragobetele, autentic romanesc, ca noi nu ne vindem tara. Nuuu! Sfantul Valentin ala vrea sa ne ia pana si iubirea si s-o puna pe numele lui!”

Cata energie irosita degeaba…

Tocmai de aceea, m-am gandit sa le propun celor care hulesc sarbatorile astea “pagane” un exercitiu simplu.

Mergi pe 14 februarie la cel pe care-l iubesti si priveste-l in ochi cateva minute fara sa-i vorbesti. Lasati-va privirile sa comunice. Priveste-i forma fetei, fruntea, nasul, gura, barbia si vorbiti-va doar cu ochii. Lasati-i pe ei sa spuna tot ce simtiti in adancul sufletului. Apoi, luati-va de maini si tineti-va strans, ca si cand ar fi ultima oara cand v-ati putea atinge. Tu pune-ti capul pe pieptul lui si asculta-i inima. Apoi, lasa-l si pe el sa faca acelasi gest. Tacerea e doar o iluzie. De fapt, inimile voastre poarta un dialog. Si vorbesc tare, insa doar ele se pot auzi. Trece-i mana prin par si mangaie-l ca si cand n-ai mai putea-o face din nou, niciodata. Poti sa exprimi in cuvinte ce simti? Poti sa explici cuiva cum e caldura pe care o simti deodata, venita parca de nicaieri? Poti sa opresti sangele care-ti invadeaza obrajii? Poti sa-ti reglezi respiratia care a luat-o razna pe nesimtite? Simti linistea care a pus stapanire pe tine? Te cufunzi cu totul in iubire si ai vrea sa ramai acolo?

Bine. Dupa ce faci exercitiul acesta si dupa ce-ti raspunzi tie insuti la toate intrebarile, te invit sa-mi raspunzi si mie la cateva: de ce sa traiesti hulind? De ce sa-ti consumi energia si nervii contestandu-l pe bietul Valentin si razand de cei care cred in el?

Spune-mi sincer: dupa ce ai terminat de facut exercitiul, a mai contat ca e 14 februarie, sarbatoarea occidentala? Mai tii minte ziua, luna, anul, ora, traditia sau lipsa ei, atunci cand sufletul iti este plin de iubire? Mai ai timp de pierdut cu criticile? Iti mai arde sa te certi pe o tema atat de neimportanta? Te face mai fericit controversa decat sublimul pe care-l traiesti iubind?

Ocupa-te de dragostea ta, intretine-o, sarbatoreste-o, recunoaste-o, bucura-te ca o ai! Lasa-l in pace pe Valentin! De ce sa moara?

Profita la maximum de frumusetea iubirii si lasa-i pe nefericiti sa faca treaba murdara! Lasa-i pe ei sa se certe cu sfintii! Lasa-i pe ei sa imparta lumea in occidentali si orientali! Lasa-i pe ei sa decida care sfant e mai sfant si sa despice firul in patru, analizand decaderea si disparitia traditiilor neaose, romanesti. Lasa-i pe ei sa se laude ca sunt mai credinciosi decat altii si sa se impauneze cu merite pe care nu le au!

Intoarce-te cu spatele la toti si priveste inainte, doar spre iubire! Altceva nu conteaza.

De cand ma stiu, la mine acasa toate sarbatorile erau primite si apreciate la valoarea pe care oamenii le-o dau. Traditiile, obiceiurile erau respectate, de la oul de Paste pana la mersul in jurul bisericii, de la porcul de Craciun pana la bradul impodobit.

Departe de a fi vreo razvratita sau vreo rebela (asa cum stiu eu pe cate cineva), pentru mine sarbatorile adevarate sunt cele care au legatura cu viata mea si cu a celor dragi mie.  Aniversarile noastre sunt reperele dupa care imi fac planurile. Zilele in care s-au nascut copiii nostri sunt prilej de mare sarbatoare. Pentru altii, o zi de 17 septembrie  e una banala ca oricare alta, de exemplu. 6 decembrie, pentru lume, e ziua cu mosu’ Nicolae, dar pentru mine e mai mult decat atat. Si-mi place ca e asa.

N-astept niciodata cu infrigurare vreo zi declarata drept sarbatoare in masa. Chiar ne bucuram toti in acelasi timp, in aceeasi zi, de acelasi lucru? Ma indoiesc. Poate ne pare bine ca suntem liberi de la serviciu, ca putem sa luam pranzul in familie, ca ne revedem rudele, dar de ce sa astept sa-mi stabileasca cineva ziua in care pot face toate aceste lucruri?

As lucra fericita azi ca sa fiu libera pe 14 mai. Stie cineva ce e pe 14 mai? Nu. Si ce daca? E sarbatoarea mea si n-am nevoie sa se bucure nimeni de ea, in afara celor direct implicati (si suntem doar 2:) ).

Cu toate astea, sa stiti ca am oua vopsite acasa. De ce le-am vopsit? Fiindca mi s-a parut distractiv. Am gasit o vopsea care nu trebuie dizolvata in apa, n-are nevoie de otet sau ulei, ci se pune in palme si se trece oul prin ea. Rosie n-avem, dar rozul de pe ouale mele arata demential. Ba, am combinat rozul cu albastrul si a iesit un mov minunat. A fost o placere sa ma joc asa. Daca ma straduiesc, gasesc cate o bucurie in fiecare zi, oricare ar fi ea.

Iar Pizza Carbonara pe care am comandat-o a fost o minunatie. Stiu ca se mananca miel, dar eu prefer sa ma joc cu el viu, decat sa-l inghit. O fi si asta vreun pacat?A nu se intelege ca sunt vreo vegetariana. Nu, dar pentru miel am eu o slabiciune aparte.

Poate nu sunt in randul lumii, dar poate nici nu mi-am facut un scop din asta. Poate vreau sa am senzatia, cateodata, ca sunt libera, ca nu ma inregimentez in niciun curent, dogma, traditie. E o senzatie, stiu, fiindca se mai gaseste cate cineva care sa ma traga de maneca. Dar in discutii de-alea grele refuz sa ma bag. Nu dau explicatii despre credinta mea, despre religie, despre toate cele nepalpabile, pe care le consider foarte intime si de neexpus la taraba, dar care pentru altii reprezinta motiv de cearta, ura, razboi.

La mine e mai simplu. Te las sa traiesti linistit, cum vrei tu, dar lasa-ma si tu pe mine sa traiesc cum vreau eu. Nu ma obliga sa simt ca tine, sa fiu ca tine, sa vibrez la aceleasi lucruri care te anima pe tine. Mai mult decat atat, pot sa inteleg ca esti cuprins azi de o stare speciala, de o emotie profunda si de aceea iti doresc, draga cititorule, sa fii linistit, fericit, cu pace, cu lumina, cu tot ce iti doresti!

Paste fericit!

Noi nu suntem impreuna in zilele impachetate de sarbatoare. Fie ca este vorba de Revelion, Ziua indragostitilor, Dragobete, 8 martie sau mai stiu eu ce zi in care cuplurile sunt nedespartite,  eu si sotul meu ne plimbam dorul prin locuri diferite. La inceput, il insoteam pretutindeni. Credeam, asa cum vazusem si auzisem la cei din jur, ca asta inseamna iubirea. Sa-i fii umbra jumatatii tale si sa petreceti cel putin zilele importante ale anului (hotarate, pana la urma, de altii) impreuna. Apoi, n-am mai avut cum sa-l insotesc. Copilul aparut intre timp nu putea fi carat precum un bagaj de mana pe coclauri. Oricat de mult as fi vrut sa-i demonstrez iubirea in felul traditional, impus de societate, n-am mai reusit. Am considerat ca munca e munca, iar viata de familie, viata de familie. Responsabilitatile de parinti au fost mai importante decat moftul de a sta noi nas in nas cu ocazia nu stiu carei zile. As fi fost ridicola sa ma prezint in sali de spectacole, in restaurante, la receptii ori evenimente cu staif, cu pruncul de gat. Sigur, scopul ar fi fost nobil, dar tot penibil m-as fi simtit. Atunci, am renuntat sa-mi mai doresc sa serbez ca toata lumea zilele declarate sarbatori legale ori sentimentale. Obligata de situatie, ce-i drept, am realizat ca dragostea nu inseamna sa fii legat de celalalt ca un rucsac. Nu-i nevoie sa respiram acelasi aer 24 de ore din 24 ca sa ne simtim iubirea. Nu-i un capat de lume daca ne strangem in brate si ne sarutam pe intai ianuarie la ora 5 dimineata, si nu la 12 noaptea. N-am motive sa ma simt mai putin iubita daca in dimineata de Dragobete, de exemplu, sotul meu imi spune ca ma iubeste si-apoi pleaca sa-si faca meseria. Un simplu cuvant, un singur gest ori o privire imi poate insenina ziua, indiferent care e aceea. Ne purtam in gand si in suflet in fiecare clipa, iar regasirea este cu atat mai dulce. Ce poate fi mai frumos decat sa-ti fie dor sa ajungi langa omul iubit? Ce petrecere, sindrofie ori bal m-ar putea face mai fericita decat faptul ca sotul meu imi spune ca i-a fost foarte dor de mine? De noi.

Pana la urma, in toata aceasta situatie atipica am mai descoperit o placere la care nu ne gandiseram: sarbatorile noastre sunt doar ale noastre, nu ale tuturor. Iar mangaierile, dragalaseniile, imbratisarile cu care ne rasfatam nu tin cont de nicio data din calendar. Sunt dincolo de conventii.

Asta mi-am dorit. Luxul suprem. Initial am crezut ca acasa il gasesc, apoi, intr-o fractiune de secunda mi-am dat seama ca superlativul ar fi in afara Bucurestiului. N-am avut nevoie de multe clipe de gandire. Am decis intr-o secunda ca luxul suprem de care avem nevoie e linistea, aerul curat si semnificatia locului in care vom poposi. N-am visat la vreo destinatie exotica, n-am rezervat vreo camera in vreun hotel de lux si nici n-am stat sa numaram banii alocati sarbatorii de Paste si cadourilor de la Iepuras. Am pornit la drum cu cat aveam in buzunar, n-am pregatit nimic in afara de bagaje si-am evadat. Destinatia: Moldova.

Dupa un drum lung si extrem de obositor, cu un copil mic ce n-a dormit un minut timp de 6 ore cat am calatorit, am oprit la poarta raiului. Casuta primitoare care i-a leganat copilaria sotului meu era limanul la care ne-am dorit sa  ajungem. Toata oboseala, caldura si agitatia au disparut ca prin minune. Aerul rece si curat, primirea calda a oamenilor dragi si masa plina de bunatati ne-au facut sa simtim luxul suprem de care aveam nevoie. Ne-am relaxat si ne-am bucurat de fiecare secunda petrecuta acolo, iar in dimineata in care trebuia sa plecam, dupa ce stranseseram toate bagajele, am decis intr-o clipa sa mai ramanem. Cele trei zile rezervate la inceput acestei plimbari erau absolut neincapatoare pentru tot ce ne propuseseram sa facem si sa traim. Asa ca, prelungind sederea, am avut timp sa zburd pe pajiste cu copiii mei, cu sotul meu si cu iedutele dragi. M-am bucurat din plin de prezenta pisicutelor mele trimise la o viata mai libera acum un an si jumatate. M-am certat zilnic si pe indelete cu Filip, curcanul, care nu accepta in ruptul capului ca margelele mele erau mai rosii decat ale lui. Am mers la Herghelia Mariei Sale (Depozitul de Armasari) din Dumbrava si m-am plimbat cu docarul, fara sa le soptesc o vorba lipitanilor superbi care ne purtau cu gratie despre faptul ca inima mi-a ramas, totusi, la un pur sange arab naravas care necheza neincetat. Si pentru ca abia facuseram proiectul de la istorie despre Stefan cel Mare , ni s-a parut absolut necesar sa-l ducem pe Darius din nou, de data asta mare fiind, la Cetatea Neamtului, renovata si ingrijita impecabil.

Ne-am oxigenat creierul si sufletul, am stat afara toata ziua, ne-am tolanit in hamac ori ne-am ciondanit pentru un loc in balansoar, ne-am bucurat ca a inflorit trandafirul japonez chiar in ziua in care am ajuns noi, ne-am minunat ca au inflorit craciunitele de Paste si am facut zeci de fotografii copiilor care se zbenguiau in voie, printre lalele si zambile, printre animalute si gaze obraznice.

Am avut un Paste de lux, dupa chipul si asemanarea visului meu.

Hristos a inviat!