Noi nu suntem impreuna in zilele impachetate de sarbatoare. Fie ca este vorba de Revelion, Ziua indragostitilor, Dragobete, 8 martie sau mai stiu eu ce zi in care cuplurile sunt nedespartite,  eu si sotul meu ne plimbam dorul prin locuri diferite. La inceput, il insoteam pretutindeni. Credeam, asa cum vazusem si auzisem la cei din jur, ca asta inseamna iubirea. Sa-i fii umbra jumatatii tale si sa petreceti cel putin zilele importante ale anului (hotarate, pana la urma, de altii) impreuna. Apoi, n-am mai avut cum sa-l insotesc. Copilul aparut intre timp nu putea fi carat precum un bagaj de mana pe coclauri. Oricat de mult as fi vrut sa-i demonstrez iubirea in felul traditional, impus de societate, n-am mai reusit. Am considerat ca munca e munca, iar viata de familie, viata de familie. Responsabilitatile de parinti au fost mai importante decat moftul de a sta noi nas in nas cu ocazia nu stiu carei zile. As fi fost ridicola sa ma prezint in sali de spectacole, in restaurante, la receptii ori evenimente cu staif, cu pruncul de gat. Sigur, scopul ar fi fost nobil, dar tot penibil m-as fi simtit. Atunci, am renuntat sa-mi mai doresc sa serbez ca toata lumea zilele declarate sarbatori legale ori sentimentale. Obligata de situatie, ce-i drept, am realizat ca dragostea nu inseamna sa fii legat de celalalt ca un rucsac. Nu-i nevoie sa respiram acelasi aer 24 de ore din 24 ca sa ne simtim iubirea. Nu-i un capat de lume daca ne strangem in brate si ne sarutam pe intai ianuarie la ora 5 dimineata, si nu la 12 noaptea. N-am motive sa ma simt mai putin iubita daca in dimineata de Dragobete, de exemplu, sotul meu imi spune ca ma iubeste si-apoi pleaca sa-si faca meseria. Un simplu cuvant, un singur gest ori o privire imi poate insenina ziua, indiferent care e aceea. Ne purtam in gand si in suflet in fiecare clipa, iar regasirea este cu atat mai dulce. Ce poate fi mai frumos decat sa-ti fie dor sa ajungi langa omul iubit? Ce petrecere, sindrofie ori bal m-ar putea face mai fericita decat faptul ca sotul meu imi spune ca i-a fost foarte dor de mine? De noi.

Pana la urma, in toata aceasta situatie atipica am mai descoperit o placere la care nu ne gandiseram: sarbatorile noastre sunt doar ale noastre, nu ale tuturor. Iar mangaierile, dragalaseniile, imbratisarile cu care ne rasfatam nu tin cont de nicio data din calendar. Sunt dincolo de conventii.

Intre victima si calau exista o legatura indestructibila. Am auzit des vorba asta si-mi displace profund. Sunt convinsa ca cine a aruncat-o a stiut exact ce spune. Da, cred ca e asa. La fel cum cred ca ura e in stare sa lege doi oameni poate mai strans decat o face dragostea.

Mi se pare nedrept sa porti dupa tine toata viata amintirea calaului (asta daca nu te-a scurtat de cap). Nu inteleg de ce dupa o repriza adevarata de macel in care ai fost terfelit si ranit, iti ramane, in plus, si imaginea lui in minte si in suflet. Mi s-ar parea mai just, mai usor de suportat si mai uman, ca dupa razboi, victima sa-si uite agresorul. Macar atat, avand in vedere ca oricum chinul a fost amar. Sa existe o putere care sa indeparteze din tine orice informatie legata de cel care te-a ranit, sa nu-ti mai poti aminti cine e, cum il cheama, unde traieste sau unde-l poti gasi. Asta te-ar scuti de multa suferinta in viitor.

De obicei, insa, ne legam de calaii nostri pe viata. Ii cautam, ii urmarim, ne amintim de ei cand credeam ca i-am uitat, orice ne aduce in prezent informatii despre ei ne arunca din nou in trecutul chinuit, ii purtam ca si cum ar fi un dar de pret de care ne-ar fi teama sa ne lipsim.

Nici nu poate fi vorba de iertare, de uitare, fiindca si aceste actiuni nobile s-ar raporta tot la el, calaul. “L-am iertat”. “L-am uitat”. Pe cine? Pe el.

Ideal ar fi sa nu-ti mai amintesti persoana care ti-a facut rau. Sa te cuprinda amnezia, chiar daca nu ti-a dat in cap. Sa iei aminte la ce ti s-a intamplat, dar sa nu mai poti nominaliza omul care ti-a oferit lectia.

Din pacate, insa, cateodata ne e dor de oamenii de care ne-am legat prin suferinta. Cateodata am vrea sa le vorbim. Poate le-am cere niste explicatii. Poate i-am vrea aproape numai ca sa ne razbunam. Poate ne-ar placea sa-i auzim cerandu-si iertare sau poate ne-ar face bine sa ne spuna ca le e rau. Poate am vrea sa le intelegem actiunile si sa le mai diminuam din vina. Poate am vrea doar sa le aratam cat de impliniti suntem acum dupa intalnirea cu ei din trecut. Poate ca suntem tentati sa-i intelegem. Poate ne lipsesc actiunile lor mizerabile. Poate ne plictisim de prea mult bine.

Indiferent care ar fi motivul, victima si calaul nu-si vor putea fi unul altuia indiferenti. Vor ramane legati si vor trai (ne)fericiti pana la adanci batraneti.

Asta e o poveste care mie nu-mi place deloc.