Intre victima si calau exista o legatura indestructibila. Am auzit des vorba asta si-mi displace profund. Sunt convinsa ca cine a aruncat-o a stiut exact ce spune. Da, cred ca e asa. La fel cum cred ca ura e in stare sa lege doi oameni poate mai strans decat o face dragostea.
Mi se pare nedrept sa porti dupa tine toata viata amintirea calaului (asta daca nu te-a scurtat de cap). Nu inteleg de ce dupa o repriza adevarata de macel in care ai fost terfelit si ranit, iti ramane, in plus, si imaginea lui in minte si in suflet. Mi s-ar parea mai just, mai usor de suportat si mai uman, ca dupa razboi, victima sa-si uite agresorul. Macar atat, avand in vedere ca oricum chinul a fost amar. Sa existe o putere care sa indeparteze din tine orice informatie legata de cel care te-a ranit, sa nu-ti mai poti aminti cine e, cum il cheama, unde traieste sau unde-l poti gasi. Asta te-ar scuti de multa suferinta in viitor.
De obicei, insa, ne legam de calaii nostri pe viata. Ii cautam, ii urmarim, ne amintim de ei cand credeam ca i-am uitat, orice ne aduce in prezent informatii despre ei ne arunca din nou in trecutul chinuit, ii purtam ca si cum ar fi un dar de pret de care ne-ar fi teama sa ne lipsim.
Nici nu poate fi vorba de iertare, de uitare, fiindca si aceste actiuni nobile s-ar raporta tot la el, calaul. “L-am iertat”. “L-am uitat”. Pe cine? Pe el.
Ideal ar fi sa nu-ti mai amintesti persoana care ti-a facut rau. Sa te cuprinda amnezia, chiar daca nu ti-a dat in cap. Sa iei aminte la ce ti s-a intamplat, dar sa nu mai poti nominaliza omul care ti-a oferit lectia.
Din pacate, insa, cateodata ne e dor de oamenii de care ne-am legat prin suferinta. Cateodata am vrea sa le vorbim. Poate le-am cere niste explicatii. Poate i-am vrea aproape numai ca sa ne razbunam. Poate ne-ar placea sa-i auzim cerandu-si iertare sau poate ne-ar face bine sa ne spuna ca le e rau. Poate am vrea sa le intelegem actiunile si sa le mai diminuam din vina. Poate am vrea doar sa le aratam cat de impliniti suntem acum dupa intalnirea cu ei din trecut. Poate ca suntem tentati sa-i intelegem. Poate ne lipsesc actiunile lor mizerabile. Poate ne plictisim de prea mult bine.
Indiferent care ar fi motivul, victima si calaul nu-si vor putea fi unul altuia indiferenti. Vor ramane legati si vor trai (ne)fericiti pana la adanci batraneti.
Asta e o poveste care mie nu-mi place deloc.
Nouria, lobotomia salveaza Romania. Eu as fi prima care m-as inscrie. prietenii (si dusmanii) stiu de ce.
Mie nu-mi vine sa cred cat de bine mi-e acum si ma gandesc ca parca nu merit sa-mi fie asa de bine. Si asta e o forma de a te lega de trecut si de calaii din el.
de cele mai multe ori noi suntem proprii calai. chiar exista o carte intitulata asa “calau si victima” de guy corneau. ne suntem calai pentru ca ne indreptam singuri catre calaii din exterior. si normal ca exista o legatura stransa intre calau si victima, mai ales cand sunt una si aceeasi persoana.
e dureros pentru ca toti trecem prin rolurile astea.
Am invatat sa iau lucrurile asa cum sunt. Dar unele, tot nu-mi plac.
Cred insa ca depinde mult de victima. Exista o posibilitate mare ca la un moment dat, ea sa se trezesca si sa realizeze relatia de dependenta, “fuziunea” nefireasca in care se afla cu calaul.
Mai e un aspect: cine e cu adevarat victima si cine calaul ?
Din afara, lucrurile se pot vedea diferit, adevarul il stiu doar cei implicati directi.
Si cum a spus si Ioana, uneori ne sabotam singuri, devenind calaii propriei vieti.
Alina, cam da, in momentul in care iti spui ca esti nemeritoriu, ca nimeni nu te va valoriza asa cum a a facut-o X, e o forma de a bate pasul pe loc, de a te lega de trecut.
Alina, cum ai putea recunoaste binele daca n-ai trait raul? Sunt buni si calaii astia la ceva.
Ioana_m, bine ai venit la masa mea din cafenea!:) N-am citit cartea despre care spui, dar as fi foarte curioasa s-o citesc. Ai dreptate, suntem, pe rand, calai si victime ale noastre, dar de noi n-avem cum scapa. De altii ar trebui sa ne putem elibera.
Lotusull, indiferent de postura in care ne aflam la un moment dat, de victima sau de calau, ne trezim mai devreme sau mai tarziu ca ne e dor de celalalt, fie el cel pe care l-am ranit, fie cel care ne-a “casapit”. Nu stiu de ce e asa. Poate ca ne-am simtit bine in postura in care ne-am aflat. Poate ne place sa fim victime sau poate ne e drag de noi cand suntem calai.
Adevaratul calau e cel care te tortureaza psihic, care iti intra in minte si te pandeste dintr-un coltisor al ei toata viata.
Calaul e cateodata mai aproape decat ne imaginam, un parinte posesiv sau un sot gelos, pot fi calai nemilosi. Am vazut oameni ce s-au pierdut din cauza unor astfel de calai prietenosi si iubareti. N-am stiut ce sa le spun, cum sa-i eliberez, cum sa-i fac sa se razvrateasca impotriva situatiei lor.
Wlpf, recunosc ca nu m-am gandit atat de departe (sau aproape). E jale cand e asa. Pe mine m-a ferit soarta de astfel de calai. Cei la care ma gandeam eu erau cat de cat umani. Iata dovada ca mai exista si calai care nu-s asa de negri ca cei descrisi de tine.
ne gandim la dreptatea noastra , eu si numai eu conteaza vreau dreptatea mea trebui distrus, etc… am cunoscut oamenii care aua iertat pe calaul sau atat de senin are 96 de ani si are deja in ultimul an doua brevete, mircea vulcanescu spunea , nu ne razbunatii, a murit la aiud si in ce conditii asta va este iubirea mi-e mila de voi.