Cand te urci intr-o masina, primul care te intampina e mirosul. Sunt masini in care troneaza arome exotice ametitoare. Sunt masini care au impregnat in canapele miros de tutun. Eu am mers ieri cu o masina care avea un puternic parfum de fericire. Nu e nicio figura de stil. Chiar am avut senzatia ca pot atinge cu mainile mele fericirea celor doi pasageri si am inspirat cu pofta ca sa fur si eu putin din aerul ce le apartinea. Bucuria si emotia dragostei, a regasirii m-au tulburat fiindca pluteau atat de lin printre fiarele bolidului, incat aveam impresia ca sunt contagioase. Rasete haotice, fara niciun sens aparent, priviri complice pline de mandrie, cadouri delicate primite fara sa le merit, o stare de bine si de implinire pe care n-am vazut-o decat prin filme.

Cand am coborat, am plans. Si n-am stiut sa spun de ce. Acum stiu, dar ma tem sa spun. Pot doar sa le doresc sa prelungeasca aceasta stare la nesfarsit si sa n-o lase sa dispara. Cu niciun pret. Asta e tot ce ramane cand tragi linie si aduni. Cand totul e moarte in jur, trebuie sa tii cu dintii de viata si s-o traiesti!

http://www.youtube.com/watch?v=tqAJdlf0m5Y

Asta mi-am dorit. Luxul suprem. Initial am crezut ca acasa il gasesc, apoi, intr-o fractiune de secunda mi-am dat seama ca superlativul ar fi in afara Bucurestiului. N-am avut nevoie de multe clipe de gandire. Am decis intr-o secunda ca luxul suprem de care avem nevoie e linistea, aerul curat si semnificatia locului in care vom poposi. N-am visat la vreo destinatie exotica, n-am rezervat vreo camera in vreun hotel de lux si nici n-am stat sa numaram banii alocati sarbatorii de Paste si cadourilor de la Iepuras. Am pornit la drum cu cat aveam in buzunar, n-am pregatit nimic in afara de bagaje si-am evadat. Destinatia: Moldova.

Dupa un drum lung si extrem de obositor, cu un copil mic ce n-a dormit un minut timp de 6 ore cat am calatorit, am oprit la poarta raiului. Casuta primitoare care i-a leganat copilaria sotului meu era limanul la care ne-am dorit sa  ajungem. Toata oboseala, caldura si agitatia au disparut ca prin minune. Aerul rece si curat, primirea calda a oamenilor dragi si masa plina de bunatati ne-au facut sa simtim luxul suprem de care aveam nevoie. Ne-am relaxat si ne-am bucurat de fiecare secunda petrecuta acolo, iar in dimineata in care trebuia sa plecam, dupa ce stranseseram toate bagajele, am decis intr-o clipa sa mai ramanem. Cele trei zile rezervate la inceput acestei plimbari erau absolut neincapatoare pentru tot ce ne propuseseram sa facem si sa traim. Asa ca, prelungind sederea, am avut timp sa zburd pe pajiste cu copiii mei, cu sotul meu si cu iedutele dragi. M-am bucurat din plin de prezenta pisicutelor mele trimise la o viata mai libera acum un an si jumatate. M-am certat zilnic si pe indelete cu Filip, curcanul, care nu accepta in ruptul capului ca margelele mele erau mai rosii decat ale lui. Am mers la Herghelia Mariei Sale (Depozitul de Armasari) din Dumbrava si m-am plimbat cu docarul, fara sa le soptesc o vorba lipitanilor superbi care ne purtau cu gratie despre faptul ca inima mi-a ramas, totusi, la un pur sange arab naravas care necheza neincetat. Si pentru ca abia facuseram proiectul de la istorie despre Stefan cel Mare , ni s-a parut absolut necesar sa-l ducem pe Darius din nou, de data asta mare fiind, la Cetatea Neamtului, renovata si ingrijita impecabil.

Ne-am oxigenat creierul si sufletul, am stat afara toata ziua, ne-am tolanit in hamac ori ne-am ciondanit pentru un loc in balansoar, ne-am bucurat ca a inflorit trandafirul japonez chiar in ziua in care am ajuns noi, ne-am minunat ca au inflorit craciunitele de Paste si am facut zeci de fotografii copiilor care se zbenguiau in voie, printre lalele si zambile, printre animalute si gaze obraznice.

Am avut un Paste de lux, dupa chipul si asemanarea visului meu.

Hristos a inviat!