Cand eram mica nu l-am citit pe Leonard Cohen si nu stiam ca scrisese el intr-o carte, probabil in urma experientelor personale, ca “o prietenie intre un barbat si o femeie, daca nu e bazata pe sex, e ori ipocrizie ori masochism”. Prin urmare, in vacantele mele de copila si mai apoi de adolescenta, pe care le petreceam intr-un orasel de munte, nu stiu cum faceam, dar ma imprieteneam adesea doar cu baieti. Avand o varsta frageda si fiind niste vremuri in care copiii inca mai erau copii, iar adolescentele fetite, nu femei ca acum, nu se punea problema de sex. Nici de ipocrizie nu era vorba la anii aceia, iar masochismul nu exista in vocabularul mintii ori sufletului meu. Eram, pur si simplu, mai bucuroasa in compania baietilor, imi placea sa intru in jocurile lor fiindca mi se pareau oneste. Nu jucam fotbal, e drept, dar priveam de pe margine si imi incurajam favoritii. Nu purtam razboaie cu sabii improvizate, dar mi-era drag sa fiu arbitru si sa recunosc victoria unuia sau altuia. Iar ei, prietenii mei, ma inconjurau cu blandete, cu grija, chiar daca erau doar niste copii. Nu-mi amintesc sa-mi fi facut vreunul vreun rau vreodata. Ba dimpotriva. Tin minte ca R., baiatul sensibil si talentat care acum este un balerin desavarsit, m-a invatat sa merg pe bicicleta. L., baiatul de Bucuresti care ma fascina cu dezinvoltura lui, si care acum si-a dus visul pana la capat si traieste frumos si bine in America, m-a invatat sa inot. Nu-l pot uita nici pe F., pustiul delicat care fura oua de la bunica lui din curte ca sa  mi le aduca mie legate cu o ata rosie. Pana si vecinul meu de vacanta cu care n-am schimbat prea multe vorbe, dar care mi-a facut surpriza sa ma contacteze pe Facebook acum, dupa zeci de ani, mi-era un prieten tacut care dadea muzica tare ca sa vorbeasca in locul lui. Mi-l amintesc si pe B. care ma surprindea mereu cu intelepciunea lui de copil crescut impecabil de parintii lui.

Mai tarziu, cand am mai crescut, jocurile copilariei s-au preschimbat in jocuri de cuvinte, in conversatii lungi si fascinante in care descopeream mentalitatea lor, felul in care se raportau la oameni, dar mai ales la fete. Da, eram foarte interesata sa aflu cum vad ei suratele mele, cum le percep si ce roluri le atribuie. Ascultam cu atentie si luam notite in gand. Incepusem sa aflu ce admira si ce detesta un baiat la o fata. Aflam din spusele lor cum ar trebui sa se comporte o domnisoara pentru a fi respectata si apreciata si ce n-ar trebui sa faca ea vreodata ca sa nu cada in dizgratie. Dupa fiecare discutie purtata stateam si ma gandeam la tot ce am facut ori am spus eu vreodata, incercand sa vad in ce categorie de fete ma incadrez. Daca descopeream ceva ce nu-mi placea ma straduiam sa nu mai repet greseala si incercam sa ma mentin mereu in categoria celor admirate.

Dupa ce am trecut granita copilariei, pastrand in minte experientele frumoase ale prieteniei mele cu baietii, mi-am pastrat obiceiul de a ma imprieteni cu ei. La fiecare loc de munca pe care l-am avut am gasit cate un coleg destept, educat si sensibil pe care mi l-am facut prieten. Am crezut mereu ca ei, barbatii, sunt mai onesti in prietenie, mai deschisi, mai dedicati. Chiar daca i-am surprins cateodata barfind precum chivutele la gard, chiar daca le-am detectat rautatile, frustrarile ori pasiunile nepotrivite cu statutul lor ori cu starea civila, i-am inteles si le-am acordat credit.

As minti daca n-as recunoaste ca un astfel de prieten, pe care ajunsesem sa-l consider fratele pe care nu l-am avut niciodata, m-a dezamagit cumplit, retragandu-se atunci cand lumea imi era mai draga, dar cred ca pana la urma l-am inteles. Si culmea, a trebuit sa-l descopar pe Cohen ca sa-l inteleg.

Pe drumul spre casa ma gandeam la ea. O fata firava cu umeri subtiri si cu statura unui prunc. Femeia-copil. Aceea pe care ai crede ca barbatul de langa ea simte nevoia s-o protejeze. Femeia aceea a carei privire insenineaza ziua celor din jur. Femeia care a fost in viata ei de toate: si mama, si sotie, si iubita, si servitoare, si doamna si tot. De ce i-a pregatit destinul atat de multe farse? Pareau umerii ei atat de zvelti incat sa-i fie aruncate toate suferintele lumii pe ei?

Isi ducea zilele cu demnitate fara sa se planga sau sa se revolte. Doar cei care o cunosteau demult ii recunosteau grimasa de durere. Ceilalti o vedeau mereu zambind. Facea slalom printre incercarile vietii fara sa cracneasca. Cu aceeasi umilinta le vorbea copiilor, dar si oamenilor mai mari sau mai mici cu care traia sau doar se intalnea. Modesta si tacuta, isi vedea mereu de treaba si nu indraznea sa-si arate suferinta zilelor coplesitoare. Cele doua vanatai de pe brate le acoperea cu bluze cu maneci lungi in miezul verii. Doar cand nu era nimeni in casa intra in baie, isi privea chipul in oglinda si printre hohote de plans urla ca nu mai poate. Nu-i placea deloc ce vedea, dar nu avea curajul sa faca nimic.

Devenise un robot incapabil sa mai asculte vocea moralizatoare a barbatului de langa ea. O carcasa goala care se plimba intre scoala, serviciu, casa si mintea pe toata lumea ca asta si-a dorit toata viata sa faca. Invelisul de carne si oase o purta in locuri in care nu voia sa fie, langa oameni pe care ii dispretuia. Resemnarea adusese insa dupa ea si disperarea inabusita care a ajuns s-o sufoce.

N-a spus nimic, n-a mai plans, n-a mai urlat. Doar a plecat. De tot.

Nu mi-e dor de ea fiindca stiu ca acum ii este mult mai bine.

Sunt vreo doua perioade pe an cand ne-apuca bunatatea. Zenul, karma si feng shuiul, vorba cantecului, sunt la noi acasa.  Necredinciosii fac infuzie de credinta involuntara, credinciosii se apleaca de spate cu un unghi mai mare de 90 de grade si toata lumea se prinde in hora altruismului, gandului curat si luminii orbitoare. Nu stiu toti pasii dansului, dar se prefac ca-l stiu. Noroc ca reprezentatia nu dureaza prea multe zile ca i-ar lua ameteala.

Eu nu vreau sa fiu mai buna si nici sa par mai buna. Eu vreau sa fiu eu. Nu ma prefac ca-mi pasa de cineva de care chiar nu ma intereseaza. Nici macar nu-mi ridic bratele spre cer implorand sa mi se ofere mie sau altora ceva  fiindca stiu ca fiecare primeste, oricum, ceea ce merita. Nu ma impresioneaza valul de smerenie din jurul meu dupa ce i-am cunoscut pe oameni in toata splendoarea lor in zilele fara cruce rosie atasata. Nici nu mananc mai bine, nici nu dorm mai mult desi, legal, as avea voie. N-am euforia cozonacului umflat si nici a mielului taiat. Liniste am, dar atunci cand nu trec salvarile cu sirenele pornite pe sub geamul meu. Parca fac prea multa galagie intr-o zi care ar trebui sa fie cu pace in gand, in suflet si-n stomac. Si totusi, oamenii se imbolnavesc si in zilele in care sunt (mai) buni. Parca nu-i corect, nu?  Si parca nici ploaia asta nu-i potrivita cu zenul din sufletele mari. De vant ce sa mai zic? Nici soarele nu mai crede ca exista zile potrivite in care ar trebui sa se arate. Ne lasa cu ochii-n nori exact cand ne e lumea din jur mai draga.

Mereu sunt locuri mai frumoase in care am vrea sa fim. Mereu sunt oameni mai dragi sau mai frumosi de care am vrea sa ne inconjuram. Mereu visam mai bine pentru noi, dar nu avem curajul sa recunoastem. Preferam sa parem multumiti si incantati fiindca asa trebuie sa ne aratam lumii. Oare cate nurori sunt fericite cu adevarat ca stau in aceste zile cu soacrele la masa? Oare cati barbati nu si-ar dori sa stea langa amanta de sarbatori si nu langa nevasta? Oare cati copii n-ar vrea sa fie la Disneyland si nu la masa cu neamurile plictisitoare care vorbesc tare si duhnesc a bautura? Oare cati n-ar vrea sa stea doar cu ei insisi la un pahar de vorba? Oare cate femei sunt fericite cu adevarat ca stau in bucatarie sa gateasca din zori si pana-n seara si n-ar prefera sa gateasca altcineva pentru ele? Oare cati oameni care nu sunt la inceput de drum n-ar vrea sa fie cum era odata, dar se multumesc cu ce au?

In zilele in care gandurile invariabil bune sunt pasate de la unul la altul, in care consideri ca e suficient sa faci sau sa declari lucruri pe care nici tu nu le crezi, dar care te fac sa te simti in randul lumii, sunt si oameni care-si traiesc viata la fel ca in fiecare clipa a anului si care rostesc aceleasi vorbe pe care le-ar spune fara vreo ocazie speciala. Sunt oamenii pe care ipocrizia nu i-a atins. Sunt cei care nu si-au facut din minciuna o a doua viata. Sunt cei onesti cu ei si cu ceilalti. Si lor nu trebuie sa le urezi nimic fiindca au parte oricum de tot ce e mai important intr-o existenta: traiesc in adevar!

Ma plimbam, ieri, printr-o librarie si mi-a sarit in ochi concitadinul Bogdan Stoica (in marime naturala, din carton) impreuna cu noua sa carte, “Tipul din filme nu exista“. Promit s-o citesc, desi titlul m-a intristat profund. Viata a dat cu mine de toti peretii, dar eu inca mai speram…

Cum sa pornesc o “constructie”alaturi de un barbat stiind ca rolul perfectiunii lui e doar episodic? Cum sa ma gandesc ca ingerul care mi-a adus fluturi in stomac va deveni monstrul care imi va arata stelele verzi? Nimeni nu-mi poate demonta iluzia ca m-am indragostit de cel mai bun, iubitor, sensibil, sexy, romantic si responsabil barbat de pe pamant. Oricine mi-ar spune ca ma insel ar deveni inamicul meu cel mai mare. Am un talent de necontestat de a lua apararea “perfectilor” pe care ii iubesc. Poate nu stiti voi cum venea “tipul din filme” si imi saruta mainile stand in genunchi si spunandu-mi ca eu sunt viata lui si ca fara mine nu poate sa traiasca. Cu siguranta n-ati fost acolo nici cand mi-a adus micul dejun pe tava, la pat sau cand am gasit buchete de flori pe perna, ascunse suav cu cearsaful. Habar n-aveti cate declaratii spuse, recitate, scrise, cantate, in versuri, in proza mi-a fost dat sa aud de la “tipul din filme”. Cat scarpinat pe cap, cate mangaieri, cati ochi de caprioara inlacrimati de dragoste, cate promisiuni, cate juraminte din alea cu “pentru totdeauna”, “niciodata” sau “‘ toata viata”, in functie de contextul discutiei. Ce trebuia sa fac? Sa-i spun ca nu exista? Ca e o plasmuire a mintii mele? Ca minte? N-aveam cum. Alegeam de fiecare data sa-l cred, sa ma incant, sa ma bucur, sa ma minunez de norocul care a dat peste mine. Sa fi indraznit cineva sa puna la indoiala “perfectiunea” omului meu iubit!

In timp, sarutarile s-au imputinat, statul in genunchi a devenit desuet, mangaierile erau ale unui robot, iar scarpinatul o corvoada. Sa treci cu degetele prin parul unui om poate deveni, pe neasteptate, cel mai mare efort si supliciu la care ar putea fi supus cineva. Sa astepti micul dejun de la cel care se impiedica in pantalonii de la pijama ca sa ajunga inainte de a te ridica tu din pat, poate deveni un act de mare nesimtire. Adica nici sa faci de mancare nu esti in stare? Sa faci dragoste cu “tipul din filme” poate fi cel mult science fiction, fiindca tu esti castratoarea care l-a lasat fara… nu stiu… era ceva… nu-mi amintesc. Ma rog… Ideea e ca tipul din filme exista, dar nu stim noi sa-l pastram. Asa-i?

Pai cum sa mai fie el Brad Pitt, pardon, scuze, nici asta nu mai e din filme, nu stiu… Cum sa mai fie el “tipul din filme”cand tu ai devenit vrajitoarea din povesti? Pai, saracul, cat sa-l mai tina romantismul daca tu faci pe profesoara, il certi, ii arunci sosetele murdare in fata, nu-l lasi la bere cu baietii, ba nu-i dai voie nici sa vorbeasca si el acolo cu o domnisoara noua, ceva, ca de alte treburi nici nu poate fi vorba… Cat sa-ti mai cante la ureche daca ii semnalezi fiecare nota interpretata fals, in loc sa-ti tii gura deschisa in semn de admiratie totala, nu ca sa scoti tot felul de jigniri pe ea? Stiu ca iti trebuie mult curaj sa-ti recunosti greseala, dar uite ca eu mi-am luat inima in dinti, am lasat deoparte ipocrizia si ma declar vinovata! Eu am omorat tipul din filme! Dar stiti de ce? Fiindca era atat de perfect, incat mi s-a facut frica sa nu mi-l ia alta. N-as fi suportat sa raman fara el. Prin urmare, l-am ucis, iar de banalul ala cu care imparteam patul, m-am despartit.

Acum sunt gata sa o iau de la capat! Astept tipul din filme!

Am intrat in luna februarie si se apropie momentul cand vom incepe sa ne plangem ca am imprumutat sarbatori de la occidentali. Inca de pe acum, suntem gata sa-l rastignim pe bietul sfant Valentin pe motiv ca nu-i unul de-al nostru. Se apropie Ziua Indragostitilor si sunt pregatita sa observ cum multi din jur vocifereaza si dau ochii peste cap la vederea inimioarelor si ursuletilor de plus. “Kitch, prost gust si motiv de scos bani din buzunarul naivilor indragostiti”, gandesc unii cu voce tare. “Un om serios nu are nevoie de o zi anume ca sa celebreze iubirea. Daca trebuie neaparat, macar sa fie Dragobetele, autentic romanesc, ca noi nu ne vindem tara. Nuuu! Sfantul Valentin ala vrea sa ne ia pana si iubirea si s-o puna pe numele lui!”

Cata energie irosita degeaba…

Tocmai de aceea, m-am gandit sa le propun celor care hulesc sarbatorile astea “pagane” un exercitiu simplu.

Mergi pe 14 februarie la cel pe care-l iubesti si priveste-l in ochi cateva minute fara sa-i vorbesti. Lasati-va privirile sa comunice. Priveste-i forma fetei, fruntea, nasul, gura, barbia si vorbiti-va doar cu ochii. Lasati-i pe ei sa spuna tot ce simtiti in adancul sufletului. Apoi, luati-va de maini si tineti-va strans, ca si cand ar fi ultima oara cand v-ati putea atinge. Tu pune-ti capul pe pieptul lui si asculta-i inima. Apoi, lasa-l si pe el sa faca acelasi gest. Tacerea e doar o iluzie. De fapt, inimile voastre poarta un dialog. Si vorbesc tare, insa doar ele se pot auzi. Trece-i mana prin par si mangaie-l ca si cand n-ai mai putea-o face din nou, niciodata. Poti sa exprimi in cuvinte ce simti? Poti sa explici cuiva cum e caldura pe care o simti deodata, venita parca de nicaieri? Poti sa opresti sangele care-ti invadeaza obrajii? Poti sa-ti reglezi respiratia care a luat-o razna pe nesimtite? Simti linistea care a pus stapanire pe tine? Te cufunzi cu totul in iubire si ai vrea sa ramai acolo?

Bine. Dupa ce faci exercitiul acesta si dupa ce-ti raspunzi tie insuti la toate intrebarile, te invit sa-mi raspunzi si mie la cateva: de ce sa traiesti hulind? De ce sa-ti consumi energia si nervii contestandu-l pe bietul Valentin si razand de cei care cred in el?

Spune-mi sincer: dupa ce ai terminat de facut exercitiul, a mai contat ca e 14 februarie, sarbatoarea occidentala? Mai tii minte ziua, luna, anul, ora, traditia sau lipsa ei, atunci cand sufletul iti este plin de iubire? Mai ai timp de pierdut cu criticile? Iti mai arde sa te certi pe o tema atat de neimportanta? Te face mai fericit controversa decat sublimul pe care-l traiesti iubind?

Ocupa-te de dragostea ta, intretine-o, sarbatoreste-o, recunoaste-o, bucura-te ca o ai! Lasa-l in pace pe Valentin! De ce sa moara?

Profita la maximum de frumusetea iubirii si lasa-i pe nefericiti sa faca treaba murdara! Lasa-i pe ei sa se certe cu sfintii! Lasa-i pe ei sa imparta lumea in occidentali si orientali! Lasa-i pe ei sa decida care sfant e mai sfant si sa despice firul in patru, analizand decaderea si disparitia traditiilor neaose, romanesti. Lasa-i pe ei sa se laude ca sunt mai credinciosi decat altii si sa se impauneze cu merite pe care nu le au!

Intoarce-te cu spatele la toti si priveste inainte, doar spre iubire! Altceva nu conteaza.

Nu mi-au placut niciodata garile. Prea multa lume. agitatie, galagie. Le-am evitat cat de mult am putut. Cand am avut de luat trenul, m-am prezentat in ultimele minute inaintea plecarii ca sa evit peronul aglomerat. Calatoria cu trenul imi place, dar gara imi provoaca neliniste.

Poate de aceea am evitat sa-mi transform casa si viata intr-o gara. Am incercat sa nu le aglomerez prea mult cu calatori grabiti. Cine avea de prins alte trenuri a fost invitat politicos sa le astepte in alte parti, pe alte peroane sau halte. Din motive pe care refuz sa mi le amintesc am facut un compromis si am primit in casa si viata mea persoane care credeau ca au nevoie doar de bilet ca sa poposeasca  putin pe la mine si m-am transformat eu in nasu’ care inchide ochii pentru un manunchi de sentimente. Dar pe spaga primita se plateste impozit, mai devreme sau mai tarziu. L-am platit. Si de atunci am devenit neinduratoare.  Esti doar in trecere? Ocoleste-ma! La mine nu e peron cu cafele si sucuri. Nici banci n-am ca sa-ti odihnesti trupul, nici birou de obiecte pierdute nu gasesti aici, iar de sala de asteptare nici nu poate fi vorba.

Ai trenul tau? Urca-te in el din ce gara vrei, nu din viata mea. Ai casa ta? Bucura-te de ea, dar nu incerca s-o transformi pe a mea intr-o gara in care astepti pana ajungi la tine!

Nu am spatiu mult in casa, nici timp prea mult nu mai am in viata, dar cine poate sa patrunda in ele va fi tratat regeste. Nu cu suc si cafea, ci cu iubire si loialitate. Cateodata va fi greu, obositor, alteori va fi feeric, dar indiferent cum va fi nu te vei simti ca intr-o gara. Pentru ca nu esti intr-una.

Trebuie sa le faca pe toate. Sa gateasca. Sa spele. Sa calce. Sa se  ingrijeasca de copii, de sot, de animale, de casa, de serviciu, de rude, de relatii, de scoala copiilor, de sanatatea familiei, de nevoile familiei, de distractia familiei. Sa curete, sa frece, sa dezinfecteze. Sa alinte, sa dojeneasca, sa tina socotelile, sa se retina de la cheltuieli nesabuite, sa zambeasca mereu, sa taca mai mult, sa inghita tot, sa lupte, sa apere, sa uite, sa ierte, sa stranga din dinti si sa mearga mai departe. Trebuie sa zbarnaie de la prima ora a diminetii pana la ultima ora a noptii. Sa aiba grija de toti si de toate. Sa nu supere pe cineva, sa nu cumva sa ridice tonul, sa nu-si piarda blandetea, sa nu viseze cu ochii deschisi pe timpul familiei, sa nu se vaicareasca si sa nu fuga. Sa execute repede si bine. Fara comentarii si fara sa-si dea ochii peste cap.

Nu-i asa ca citind vorbele de mai sus ati crezut ca vorbesc despre femei? Daca-i asa, e trist. Inseamna ca stiti voi ceva…

Eu descriam niste roboti.

De 8 martie, am o singura rugaminte: nu omorati femeia din voi si nu-i lasati nici pe altii s-o omoare!

Tu nu-mi dai voie niciodata sa fac ce vreau. Nu stiu cum reusesti sa te impui. Eu nu sunt vreo carpa fara personalitate. Ba chiar, cateodata, am prea multa si ma incurca si pe mine. In fata ta insa imi pierd vointa si ma transform. Nu folosesti forta. Oricum ai mai multa decat mine si m-ai dobori imediat. Nu folosesti nici vorbe taioase. Din astea am eu mai multe, dar cand sunt cu tine le uit pe toate. Nu stiu ce strategii ai invatat si de unde. De fapt, mereu ma intreb de unde stii atatea despre mine. Esti un fel de “specialist in mine”. Parca ai avut o viata la dispozitie sa ma studiezi si sa ma inveti. Ma stii pe de rost. Si cu toate astea nu ma lasi sa fac ce vreau. Recunoaste ca nu ma lasi! Vrei sa-ti amintesc de cate ori m-ai deturnat de la starea mea initiala? O s-o fac. E lunga lista de intamplari, dar o sa ti le spun doar pe cele semnificative.

Cand ai ajuns acasa m-ai gasit trista. Nu m-ai lasat sa stau asa. Mi-ai dat mana ta delicata si m-ai dus unde stiai ca imi place cel mai mult, in locul acela cu artificii lila. Acolo unde sta fericirea si de unde nu vreau sa mai plec niciodata.

Cand m-ai vazut agitata nu mi-ai dat voie sa raman asa. Te-ai oferit sa rezolvi tu problemele mele, cu calm si intelepciune. Si le-ai si rezolvat. M-am linistit ca prin minune.

Cand eram nervoasa nu mi-ai incurajat starea. N-ai spus o vorba despre iesirile mele destul de bizare, ba imi amintesc ca ai zambit bland si mi-ai spus ca sunt frumoasa cand ma enervez. Am izbucnit in ras si m-am calmat ca prin minune.

Cand ochii mei ar vrea sa planga, le interzici imediat. Spune ca nu-i asa daca poti! Imediat ii saruti si lacrimile dispar ca intr-un truc de magie. De fiecare data ma uimesti si uit ce-mi inlacrimase privirea.

Cand obosesc rau si vreau sa ma odihnesc nu ma lasi s-o fac singura. Te odihnesti langa mine chiar daca energia ta ar darama muntii in acele clipe.

Cand vreau sa ma razboiesc cu cineva nu-mi dai voie. Mereu imi spui ca eu ii sunt superioara aceluia si tot ce merita din partea mea e sa-l ignor. Si eu te ascult. Mereu fac cum zici tu. Niciodata nu ma opun. Parca as fi vrajita. Nu ma mai recunosc. Sunt atat de docila. Nu pun la indoiala nimic din ce-mi spui, nimic din ce-mi faci, nimic din ce-mi doresti.

Tu nu-mi dai voie sa fac multe lucruri, iar eu ma supun. Si stii care-i culmea? Ca-mi place de mor!

Ii spunea ca o iubeste cum n-a iubit pe nimeni. Ca e unica, minunata, speciala. Apoi, i-a promis ca vor fi impreuna pentru totdeauna. Dupa aceea, a rugat-o sa nu-si faca griji si  a asigurat-o ca sentimentele la maturitate sunt si mai profunde. I-a declarat solemn ca o va iubi toata viata, orice s-ar intampla. Niciodata n-a simtit asa ceva pentru nicio femeie  pana a cunoscut-o pe “minunata”. Nici nu si-a imaginat ca se poate iubi si asa. Practic, cu ea a inceput viata lui adevarata.

Asa a decurs povestea pana a aparut alta minunata. “Mai minunata”, daca imi e permisa greseala de exprimare. “Mai minunata” era unica, speciala, asa cum orice barbat isi doreste. Cat noroc sa aiba el s-o intalneasca pe “mai minunata”! O data in viata intalnesti asa ceva! Ce a trait pana atunci a fost doar o repetitie pentru momentul in care destinul i-a adus-o pe ea in viata. De fapt, ea e iubirea visata, asteptata si ravnita. Cum o iubeste pe ea n-a iubit si nici n-o sa mai iubeasca vreodata.

A treia minunata n-a intarziat sa apara. Si ce daca el s-a ofilit in cautarea perfectiunii. Asemenea minunatii merita orice sacrificiu si oricata asteptare. Minunata cu numarul trei nici nu se compara cu minunatele dinainte. Are ceva unic, special, cum n-a mai intalnit pana acum. Daca ar sti ea cat a asteptat-o… Si cat de mult si-a dorit o minunata ca ea, dar n-a avut noroc. Pana acum.

Minunatele s-au perindat prin viata lui ca intr-un carusel al sortii care nu se mai opreste. Ametise putin si nu mai stia exact la care sa se stabilizeze. E greu cu atata minunatie in jur, iar cuvintele parca nu-i mai ajungeau ca sa le convinga pe urmatoarele cat sunt de unice si de speciale. Cu cat trecea timpul, cu atat avea mai mult de muncit, fiindca ele incepusera sa se intrebe cat de minunat e el, daca nicio minunata nu-i sta alaturi prea multa vreme. Eee, dar sa nu-i plangeti de mila ca nu i s-a terminat  jocul seductiei. Mai apare cate o naiva care se incanta la textele mestesugite pe care i le spune, dupa indelungi repetitii facute de-a lungul vietii. Si totul devine o rutina. Nici el nu mai stie care a fost, este sau va fi “cea mai minunata”. E o confuzie crancena in mintea sa, dar speranta e ultima care-si da obstescul sfarsit, asa ca isi repeta cuvintele de fiecare data cand prin preajma mai apare cate o… minunata. Exact. Nu costa nimic sa dai din gura, mai ales cand miza e atat de mare: iubirea vietii. Si nu poti sa risti sa nu-ti mai spui pledoaria ca, cine stie, poate chiar atunci ratezi intalnirea cu EA. Unica, speciala… minunata. Exact.

Ar putea sa para trista povestea, dar asta doar pentru pesimistele si carcotasele de serviciu. Doar ele ar putea intelege ca e de rau ce-am scris eu aici. Ca e vreo jelanie sau vreo experienta frustranta pe care m-am grabit s-o astern in vazul lumii. Nu, in niciun caz. De fapt, ideea e alta. Textul acesta e unul pozitiv si cu ajutorul lui n-am vrut decat sa-ti transmit urmatorul mesaj: orice ai face, oricum ai fi, oricum ai gandi, oricum ai arata, oricum ai trai, ESTI MINUNATA!

Firea mea pasionala ma arunca in extreme mereu. Inevitabil, oamenii pe care ii cunosteam erau impartiti in cei care imi plac si cei pe care nu-i pot suferi. Mai exista si categoria celor pe care nu ii cunosc, ei fiind cei mai multi, dar si cei mai privilegiati fiindca scapau de grila mea de etichetare. In functie de imparteala asta atat de subiectiva imi ajustam comportamentul la fiecare intalnire ceea ce era extrem de obositor. N-am dat niciodata senzatia vreunuia ca s-ar afla in partea alba a listei daca nu era. Iar celor pe care-i placeam le recunosteam fara tagada simpatia mea.

Cam la fel s-a intamplat si cu sentimentele esentiale. Ori te iubesc de mor, ori te urasc de mori tu. Asta era axioma dupa care imi ghidam viata. Asta pana intr-o zi cand am simtit o liniste de neexplicat. Imi era tare bine si nu intelegeam ce se petrece cu mine. Auzeam lucruri care in trecut ma tulburau si nu mai aveau niciun efect asupra mea. Intalneam oameni care mi-au facut rau si niciun resentiment nu ma cuprindea. Vedeam manie in privirile unora si mi se facea mila. Simteam crisparea si inversunarea de care erau cuprinsi in preajma mea si imi venea sa-i mangai pe crestet ca sa le alung frustrarile chinuitoare. Priveam in ochi care nu-mi puteau sustine privirea si tristetea din ei ma induiosa. Cand cineva mi-a spus rastit si putin isteric “Cand e vorba de tine suflu si-n iaurt”, nu m-am simtit deloc lezata. Ba chiar am zambit bucuroasa. In sfarsit, persoana din fata mea intelesese ca nu trebuie sa mai confunde niciodata, dar niciodata, bunatatea cu prostia. Si i-am fost recunoscatoare ca a priceput, fiind convinsa ca asta o va ajuta pe ea in viitor.

Nu stiu ce s-a schimbat in mine. Poate faptul ca sunt inconjurata doar de iubire a alungat orice urma de ura din sufletul meu. Cei pe care ii consideram pana mai ieri dusmanii mei au devenit niste oameni simpli despre care cred care ar merita sa-si gaseasca linistea pe acest pamant. Chinul lor nu ma mai bucura, asa cum faptele lor nu ma mai dor. Nu mai urasc deloc pentru ca nu mai am loc de ura in inima mea plina de dragoste. Iar linistea care ma cuprinde cand pun capul pe perna e nepretuita.

Am pierdut prea mult timp din viata mea intrebandu-ma “de ce?”, “cum?”, “cand?” facand referire la oameni, dar si la fapte apuse, trecute si ingropate. Apoi am realizat ca nu mai conteaza niciun raspuns despre ce a fost. Balastul vechi imi ingreuna mersul inainte. Ma poticneam la fiecare pas, la fiecare vorba veninoasa si imi venea sa urlu, sa plang, sa ma razbun sau sa renunt de tot la drumul meu. Atunci, cu ultimele forte, am aruncat bagajul prea greu pentru puterile mele si m-am eliberat. Acela a fost momentul in care am invatat zborul.

Mi-am deschis aripile si am simtit libertatea pe care ti-o da doar iubirea. Am scapat din puscaria urii, a resentimentelor si mi-am indreptat privirea, de acolo, din inaltul cerului meu, spre oamenii care m-au ranit, cu intelegere si compasiune. Nu mai urasc pe nimeni fiindca sunt mult prea ocupata sa iubesc si sa zbor. Sus, sus, cat mai sus. De unde tot ce e jos pare mic, foarte mic, de neobservat.