Am primit un sfat: “Scrie scrisori catre persoanele cu care simti ca inca n-ai incheiat socotelile! Nu trebuie sa le si trimiti, doar scrie-le si vezi tu pe urma ce vei face cu ele”. Am zambit. Primul impuls a fost sa ascult sfatul si sa-mi aleg destinatarii. Aveam cam multe de scris. M-a surprins lucrul asta. Chiar atatea socoteli ramase neincheiate?

Pe masura ce ma gandeam imi venea sa astern pe foaie cuvinte grele, aducand in prezent intamplari parca din alta viata. Apoi, tot rascolind trecutul, m-a cuprins o liniste greu de inteles. Aveam senzatia ca lucrurile la care ma gandesc si oamenii carora le-as scrie nici macar n-au legatura cu mine. Imi treceau prin minte franturi de vorbe, de fapte, de atitudini care pareau amintiri dintr-o existenta indepartata care nu-mi apartine. Si atunci m-am napustit asupra hartiei dorind sa prind starea aceea de impacare si s-o impartasesc si altora. Cand am vrut sa incep sa scriu, insa, mi-am dat seama ca nu pot sa incep cu “Draga …” , asa cum incep scrisorile, fiindca persoana careia i-as fi adresat-o nu-mi mai era astfel demult. Si-am ramas cu ochii pironiti in foaie gandindu-ma cum m-as putea adresa unui om pe care l-am cunoscut, l-am indragit candva, dar care acum imi e total strain. Dilema asta a tinut ceva vreme pana am ajuns din nou sa ma razgandesc.

Ce sens are sa scriu scrisori de (asa zisa) eliberare? M-ar putea feri asta de viitoare socoteli neincheiate? Si cam cate scrisori dintr-astea ar trebui scrise intr-o viata de om?

Si uite asa, am renuntat la demersul meu.

N-am scris nicio scrisoare fiindca m-am poticnit la introducere.

Voi cui ati scrie o scrisoare care sa va ajute sa incheiati niste legaturi suspendate in sufletul vostru? Si mai ales cu ce formula ati incepe o astfel de scrisoare, fie ea si neexpediata vreodata?

Eu n-am nicio idee.

Asta mi-am dorit. Luxul suprem. Initial am crezut ca acasa il gasesc, apoi, intr-o fractiune de secunda mi-am dat seama ca superlativul ar fi in afara Bucurestiului. N-am avut nevoie de multe clipe de gandire. Am decis intr-o secunda ca luxul suprem de care avem nevoie e linistea, aerul curat si semnificatia locului in care vom poposi. N-am visat la vreo destinatie exotica, n-am rezervat vreo camera in vreun hotel de lux si nici n-am stat sa numaram banii alocati sarbatorii de Paste si cadourilor de la Iepuras. Am pornit la drum cu cat aveam in buzunar, n-am pregatit nimic in afara de bagaje si-am evadat. Destinatia: Moldova.

Dupa un drum lung si extrem de obositor, cu un copil mic ce n-a dormit un minut timp de 6 ore cat am calatorit, am oprit la poarta raiului. Casuta primitoare care i-a leganat copilaria sotului meu era limanul la care ne-am dorit sa  ajungem. Toata oboseala, caldura si agitatia au disparut ca prin minune. Aerul rece si curat, primirea calda a oamenilor dragi si masa plina de bunatati ne-au facut sa simtim luxul suprem de care aveam nevoie. Ne-am relaxat si ne-am bucurat de fiecare secunda petrecuta acolo, iar in dimineata in care trebuia sa plecam, dupa ce stranseseram toate bagajele, am decis intr-o clipa sa mai ramanem. Cele trei zile rezervate la inceput acestei plimbari erau absolut neincapatoare pentru tot ce ne propuseseram sa facem si sa traim. Asa ca, prelungind sederea, am avut timp sa zburd pe pajiste cu copiii mei, cu sotul meu si cu iedutele dragi. M-am bucurat din plin de prezenta pisicutelor mele trimise la o viata mai libera acum un an si jumatate. M-am certat zilnic si pe indelete cu Filip, curcanul, care nu accepta in ruptul capului ca margelele mele erau mai rosii decat ale lui. Am mers la Herghelia Mariei Sale (Depozitul de Armasari) din Dumbrava si m-am plimbat cu docarul, fara sa le soptesc o vorba lipitanilor superbi care ne purtau cu gratie despre faptul ca inima mi-a ramas, totusi, la un pur sange arab naravas care necheza neincetat. Si pentru ca abia facuseram proiectul de la istorie despre Stefan cel Mare , ni s-a parut absolut necesar sa-l ducem pe Darius din nou, de data asta mare fiind, la Cetatea Neamtului, renovata si ingrijita impecabil.

Ne-am oxigenat creierul si sufletul, am stat afara toata ziua, ne-am tolanit in hamac ori ne-am ciondanit pentru un loc in balansoar, ne-am bucurat ca a inflorit trandafirul japonez chiar in ziua in care am ajuns noi, ne-am minunat ca au inflorit craciunitele de Paste si am facut zeci de fotografii copiilor care se zbenguiau in voie, printre lalele si zambile, printre animalute si gaze obraznice.

Am avut un Paste de lux, dupa chipul si asemanarea visului meu.

Hristos a inviat!

Printre oua colorate, cozonaci, pasca, rasete de copii, vant de primavara si flori, un gand plin de emotie se indreapta spre voi, cei care ma cititi mereu si pe care va simt aproape in fiecare zi.

Sa aveti un Paste fericit, sa fiti inconjurati doar de oameni dragi, sa aveti pace in suflet si liniste in casa!

O imbratisare mare prietenelor mele de pe Boncafe: Alina, Luminita, Nuami si Cora. Sa fiti fericite, pe masura sufletului vostru frumos!