Intre victima si calau exista o legatura indestructibila. Am auzit des vorba asta si-mi displace profund. Sunt convinsa ca cine a aruncat-o a stiut exact ce spune. Da, cred ca e asa. La fel cum cred ca ura e in stare sa lege doi oameni poate mai strans decat o face dragostea.

Mi se pare nedrept sa porti dupa tine toata viata amintirea calaului (asta daca nu te-a scurtat de cap). Nu inteleg de ce dupa o repriza adevarata de macel in care ai fost terfelit si ranit, iti ramane, in plus, si imaginea lui in minte si in suflet. Mi s-ar parea mai just, mai usor de suportat si mai uman, ca dupa razboi, victima sa-si uite agresorul. Macar atat, avand in vedere ca oricum chinul a fost amar. Sa existe o putere care sa indeparteze din tine orice informatie legata de cel care te-a ranit, sa nu-ti mai poti aminti cine e, cum il cheama, unde traieste sau unde-l poti gasi. Asta te-ar scuti de multa suferinta in viitor.

De obicei, insa, ne legam de calaii nostri pe viata. Ii cautam, ii urmarim, ne amintim de ei cand credeam ca i-am uitat, orice ne aduce in prezent informatii despre ei ne arunca din nou in trecutul chinuit, ii purtam ca si cum ar fi un dar de pret de care ne-ar fi teama sa ne lipsim.

Nici nu poate fi vorba de iertare, de uitare, fiindca si aceste actiuni nobile s-ar raporta tot la el, calaul. “L-am iertat”. “L-am uitat”. Pe cine? Pe el.

Ideal ar fi sa nu-ti mai amintesti persoana care ti-a facut rau. Sa te cuprinda amnezia, chiar daca nu ti-a dat in cap. Sa iei aminte la ce ti s-a intamplat, dar sa nu mai poti nominaliza omul care ti-a oferit lectia.

Din pacate, insa, cateodata ne e dor de oamenii de care ne-am legat prin suferinta. Cateodata am vrea sa le vorbim. Poate le-am cere niste explicatii. Poate i-am vrea aproape numai ca sa ne razbunam. Poate ne-ar placea sa-i auzim cerandu-si iertare sau poate ne-ar face bine sa ne spuna ca le e rau. Poate am vrea sa le intelegem actiunile si sa le mai diminuam din vina. Poate am vrea doar sa le aratam cat de impliniti suntem acum dupa intalnirea cu ei din trecut. Poate ca suntem tentati sa-i intelegem. Poate ne lipsesc actiunile lor mizerabile. Poate ne plictisim de prea mult bine.

Indiferent care ar fi motivul, victima si calaul nu-si vor putea fi unul altuia indiferenti. Vor ramane legati si vor trai (ne)fericiti pana la adanci batraneti.

Asta e o poveste care mie nu-mi place deloc.