Cand te urci intr-o masina, primul care te intampina e mirosul. Sunt masini in care troneaza arome exotice ametitoare. Sunt masini care au impregnat in canapele miros de tutun. Eu am mers ieri cu o masina care avea un puternic parfum de fericire. Nu e nicio figura de stil. Chiar am avut senzatia ca pot atinge cu mainile mele fericirea celor doi pasageri si am inspirat cu pofta ca sa fur si eu putin din aerul ce le apartinea. Bucuria si emotia dragostei, a regasirii m-au tulburat fiindca pluteau atat de lin printre fiarele bolidului, incat aveam impresia ca sunt contagioase. Rasete haotice, fara niciun sens aparent, priviri complice pline de mandrie, cadouri delicate primite fara sa le merit, o stare de bine si de implinire pe care n-am vazut-o decat prin filme.

Cand am coborat, am plans. Si n-am stiut sa spun de ce. Acum stiu, dar ma tem sa spun. Pot doar sa le doresc sa prelungeasca aceasta stare la nesfarsit si sa n-o lase sa dispara. Cu niciun pret. Asta e tot ce ramane cand tragi linie si aduni. Cand totul e moarte in jur, trebuie sa tii cu dintii de viata si s-o traiesti!

http://www.youtube.com/watch?v=tqAJdlf0m5Y

Era 11 august 1999. Urma sa traiesc o eclipsa. Aveam emotii. Nu imi puteam imagina cum e posibil sa se faca noapte in plina zi. Se spunea ca asa ceva se traieste o data la o suta de ani, parca. Ma simteam privilegiata, dar nu-mi puteam stapani presimtirile sumbre. Daca se intoarce pamantul cu susul in jos? Daca se revarsa marile? Daca se da peste cap rutina lumii? Nu stiam la ce sa ma astept. Iar sufletul imi tremura.

Putin dupa ora pranzului cerul incepuse sa se intunece ca in amurg. Cu simturile ascutite la maximum si cu niste ochelari ciudati la ochi asteptam sa se intample minunea. Sau dezastrul. Aproape ca nu mai respiram. Soarele si luna isi incepusera dansul nestingheriti, intr-o liniste desavarsita. Presiunea era enorma. Mi se parea ca nu mai aud bine. Credeam ca vajaie pamantul, cand de fapt imi vajaiau mie urechile de la atata tensiune. Pe strazi se adunasera oameni care desi pana atunci nu ridicasera ochii din pamant, acum priveau toti semeti spre cer. Ma uitam cand la ei, cand la soarele intunecat si asteptam sa se intample ceva. Nu stiu ce. Ceva ireversibil, poate.

Si pentru mine s-a intamplat. Nu, nu era ce ma asteptam. Nu mi-a ajuns marea la geam si nici stelele nu mi-au gaurit acoperisul. Nici macar intunericul de cateva secunde n-a fost atat de sumbru cum ma asteptam. In schimb, in timp ce pandeam zgomote, semne, minuni, mi-a sunat telefonul. La inceput m-am speriat. Taraitul strident m-a scos din reverie.  Nu putea sa fie asta semnul care-mi rasturna destinul. Nu putea sa-mi aduca un apel telefonic mai multa emotie decat o eclipsa totala de soare pe care ti-e dat s-o traiesti o singura data in viata in deplinatatea ei. Si totusi…

Vocea de la telefon imi spunea ca vrea sa ma vada. Mai presus de eclipsa, de soare si de luna. Imi spunea ca ii e dor sa mai stam de vorba, sa radem si sa  glumim despre toti si toate, cum faceam odinioara. La inceput am zambit. Soarele ardea si el avea chef de intalniri. Apoi, am devenit serioasa. De ce voia sa ma vada atunci? De ce in acea zi cu eclipsa? De ce tocmai cand ma pregateam de schimbari radicale venite de sus? Oare asta era semnul?

Ne-am intalnit pana la urma la cateva ore dupa ce soarele se eliberase de povara lunii. Ne-am privit in ochi, ne-am tinut de mana, iar el m-a intrebat “Vrei sa fii sotia mea?”

Atunci am inteles ca tot freamatul din mine anticipa nu eclipsa, ci schimbarea destinului care imi fusese harazita in acea zi.

Cam asa mi-am petrecut vreo doua ore din viata, aseara, la Sala Palatului.

Ne-am luat bilete la concertul lui Tom Jones a doua zi dupa ce s-au pus in vanzare. Nu puteam rata o asemenea sansa. Am asteptat ziua de ieri vreo doua luni. Am ajuns cu un sfert de ora mai devreme si cu o tona de emotii dupa noi. Ne-am ocupat cuminti locurile, destul de in fata in asa fel incat sa vedem de aproape miracolul, nu doar pe niste ecrane, dar  si sa-l auzim cum se cuvine. Locurile noastre erau destul de aproape de capatul randului, asa ca toti cei care au ajuns mai tarziu decat noi ne-au ridicat politicos in picioare ca sa le facem loc. La un moment dat, m-au obosit genuflexiunile astea, sus-jos, sus-jos, si am decis sa raman in picioare pana se ocupa toate scaunele din dreapta mea. Un grup de americani mi-a atras atentia. Erau voiosi, vorbeau destul de tare si cand au ajuns in dreptul randului nostru si-au cerut scuze in limba lor si au intrat si ei sa-si ocupe scaunele. Eram in picioare, imi feream ghetele sa nu care cumva sa ma calce vreunul pe bombeu si deja ma plictisisem sa tot zic “No problem, no problem”. La un “Excuse me”, insa, am ramas muta. In fata mea, la cativa centimetri, am dat nas in nas, la propriu, cu Kevin Costner. Prima reactie a fost sa ma asez, dar nu puteam de el. Era langa mine si inca nu trecuse spre locul sau care era putin mai in dreapta. A fost un moment in care n-am stiut sa reactionez. Socul a fost atat de mare, incat n-am mai putut sa zic nici macar ca nu-i nicio problema ca ma deranjeaza, pe limba lui, darmite sa-mi manifest in vreun fel emotia, bucuria ori simpatia. Am asteptat sa treaca, si pana sa inceapa concertul l-am urmarit curioasa. Era atat de normal, atat de modest, cu un chip atat de comun si cu niste haine atat de banale, incat n-ai fi ghicit nici in ruptul capului ca este starul pe care il cunoaste o planeta intreaga.

In acest timp, dive si divute din tarisoara noastra, care mai de care mai planturoase, mai sexy, mai arogante, defilau prin sala ca pe covorul rosu, iar fotografii prezenti nu mai conteneau cu pozele. Pe Kevin Costner, insa, nu se inghesuia nimeni sa-l fotografieze. M-a amuzat intamplarea asta si mi-a confirmat inca o data, desi n-as mai fi avut nevoie, cat de meschini si superficiali pot fi unii.

In asemenea companie, nici n-am simtit cum a trecut jumatatea de ora de intarziere cu care a inceput concertul. Iar in momentul in care Tom Jones a intrat in scena am uitat de tot si de toate. N-am mai putut sa-mi iau ochii de la omul acela genial care a cantat dumnezeieste. Era doar el pe scena impreuna cu trupa. Nici nu era nevoie de mai mult. Talentul lui imens, timbrul acela dulce, dar barbatesc, vitalitatea, tinuta impecabila si respectul pe care l-a aratat publicului asa cum numai un Sir o poate face, m-au facut sa ma inclin in fata lui, sa aplaud pana mi s-au crapat palmele si sa strig pana mi-a pierit vocea. Am ras si am plans in acelasi timp, am cantat si am tacut, intr-un joc de sentimente pe care il voi pastra in amintirile mele pretioase pentru toata viata.

Am ascultat, pe rand, toate cantecele de demult care vor ramane pentru eternitate in constiinta publicului: “Delilah”, “Green, Green Grass of Home”, “It’s Not Unusual”,  “She’s a Lady”, “What’s New Pussycat?” , inclusiv primul cantec inregistrat de Tom Jones in 1964 “Chills and Fever”. E inutil sa va povestesc cum ne-a purtat de la agonie la extaz, de la ritmuri suave, emotionante, la cele senzuale, pline de forta si farmec in acelasi timp. “You Can Leave Your Hat On”, “Sex Bomb” ori “Kiss” au fost exemplele evidente ca un artist poate fi fermecator, sexy, sarmant, genial, indiferent de varsta pe care o are, de hainele pe care le poarta ori de un eventual circ in jurul lui facut de domnisoare in chiloti. Lui Sir Tom Jones talentul ii este suficient. N-are nevoie decat de un microfon ca sa poarte mii de oameni intr-o lume cum numai un artist poate sa plamadeasca. Vocea lui este unica si n-are nevoie nici de efecte speciale, nici de computer, nici de alte artificii care sa-l faca mai bun, mai talentat sau mai iubit. El este cel mai bun si asa va ramane. O pot spune cu mana pe inima cei 4 mii de spectatori care au fost aseara la Sala Palatului si care au avut privilegiul sa asiste la un concert care da clasa multor mega, super, extra staruri de la noi ori de aiurea. Si pe langa cele cateva mii de persoane pot depune marturie inca vreo cateva milioane din intreaga lume: Sir Tom Jones este un artist in adevaratul sens al cuvantului.

Doar papagalii care stateau cu vreo doua randuri in fata mea si carora nu ma voi obosi sa le dau numele, cred ca n-au inteles nimic, si-au venit la concert doar de parada, dar pentru cei ca ei exista alti indivizi care au impresia ca sunt artisti, pe care ii pot vedea la nunti, botezuri, targuri, piete ori cluburi si pe care, intr-adevar, nu-i nevoie sa-i aplaude.

In rest, lumea a plecat fericita, uimita de atata maiestrie si cu zambetul pe buze. Iar Kevin Costner a stat in picioare si a aplaudat impreuna cu noi, ceilalti, care ne-am inclinat, de asemenea, in fata nemuritorului Tom Jones.

God Bless You, too!

It\’s Not Unusual

Da!!! Sunt mandra si nu ascund asta. Sunt mandra de puiul meu cel mare si de realizarile lui exceptionale. M-a facut cea mai fericita mamica din lume.

Am trecut prin emotii greu de descris intr-un interval de timp relativ scurt. La inceput a fost vestea ca cei de la Disney din America l-au ales pe el sa fie vocea leutului Kovu in varianta dublata in romana a filmului de animatie “The Lion King 2”.

Apoi a urmat premiul I cu coronita la scoala si un carnet de note plin doar de FB din clasa intai pana in clasa a-IV-a.

Iar de ziua mea, dupa cum va spuneam, a fost primul examen din viata lui. Engleza, oral si scris. In ziua urmatoare al doilea examen, romana si matematica scris. Miza era admiterea la o scoala de elita unde nu puteau intra decat 28-30 de elevi.

Stiam ca am un copil de exceptie. Aveam incredere in cunostintele lui, in inteligenta si ambitia lui, dar emotiile de mama nu ascultau ratiunea deloc.

M-am perpelit in fata scolii vazand cum vin copii frumosi, siguri pe ei, insotiti de parinti eleganti, civilizati, de calitate. Era locul in care mi-as fi dorit sa ajunga copilul meu. Scoala care sa-l merite, care sa-l ajute, sa-l dezvolte la adevarata lui valoare, la realul sau potential.

Concurenta a fost mare pentru niste micuti absolventi de clasa a-IV-a. Doar jumatate dintre cei inscrisi aveau sa-si vada visul lor (sau al parintilor) cu ochii. Unul urma sa fie admis, unul respins, din cei peste 50 veniti. 2 pe loc. Greu.

Stand la usa si asteptandu-l sa iasa imi aminteam de mama care tremura pe la porti la fiecare examen al meu, fie ca era proba eliminatorie (si-au fost zeci), fie ca trebuia sa scriu timp de doua ore ceea ce invatasem in ani grei de studiu. Abia atunci si acolo am inteles prin ce-a trecut.

Simteam ca imbatranesc asteptand. Ora aceea parea ca nu se mai termina. Eu si Daniel ne tineam de mana, ne priveam in ochi, dar nu mai aveam putere sa rostim niciun cuvant. Ne incurajam din priviri. Noroc cu prietena mea cea mai buna care mi-a fost alaturi in fiecare zi si care ne reamintea de fiecare data cand ne sesiza tremurul vocii ori al mainilor, ca avem un copil exceptional si ca n-ar trebui sa ne punem problema daca intra, ci cu ce medie o va face.

Eram mult prea paralizata de emotii ca sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, desi era cea realista, cea corecta.

Important era ca totul sa se termine cu bine. Si s-a terminat!

Rezultatul sau reprezinta primul pas spre un drum stralucit in viata.

A intrat cu a patra medie pe lista, mai exact 9,85, in conditiile in care eu visam doar sa reuseasca si atat. Nu gandeam astfel pentru ca nu as fi avut incredere in el, ci pentru ca sunt mama.

Una mandra. Cea mai mandra.

Multumesc, baietelul meu drag, pentru cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata de ziua mea!

Sunt fericita!!!

Peste cateva zile mai imbatranesc putin. Nu-mi fac probleme din pricina asta. Doar la aniversarea de 30 de ani am plans pe saturate. Se adunase emotia varstei celei noi cu surpriza pe care mi-a pregatit-o sotul meu, aducand laolalta, intr-un restaurant cochet, oameni pe care i-am cunoscut si indragit in diverse perioade ale vietii. Atunci a fost singura data cand m-am lasat cuprinsa de euforia momentului, cand mi-am permis sa ma alint putin si sa pretind ca ma simt batrana. De fapt, ma simteam femeie. Varsta ma obliga sa nu mai fiu copilul razgaiat din trecut si asta ma tulbura intr-o oarecare masura.

In rest, petrecerile de ziua mea au fost calme, intime, rezumandu-se, la inceput, la o intalnire cu prietenii in casa in care am crescut, apoi, cand am ajuns la casa mea, la o intalnire in oras cu oameni dragi. N-am avut prietene care sa-mi organizeze petreceri surpriza ca mai apoi sa-mi permit impolitetea de a stramba din nas ca n-au fost pe gustul meu mult prea rafinat si nici n-am reprosat vreodata cuiva ca nu s-a ocupat sa ma surprinda cu nu stiu ce efecte speciale la umila mea aniversare. Am privit acest eveniment din viata mea ca pe unul firesc, de care nu trebuie sa se bucure tot cartierul sau tot neamul.

Viata, insa, a avut alte planuri pentru zilele mele de nastere. La intervale regulate, incepand cu aniversarea celor 14 ani, mi-am petrecut intrarea intr-o noua varsta dand examene. Intamplarea a facut ca liceul la care m-am inscris si facultatea pentru care am optat sa nu se rezume la doar doua probe de examen, asa cum avea toata lumea normala. Eu am fost nevoita sa trec prin diverse etape eliminatorii care, culmea, erau programate chiar de ziua mea. Pana si bac-ul l-am dat intr-o astfel de zi. Si daca stau bine sa ma gandesc, cred ca si licenta tot cam in acea perioada m-a prins.

Asta m-a scutit sa-mi mai bat capul cu planuri, proiecte sau vise legate de aniversarea ca-n povesti care sa tina trei zile si toata lumea sa-mi stea la dispozitie, cu zambetul pe buze, daca se poate. Cadourile pe care mi le doream nu erau unele scumpe, se rezumau doar la niste verdicte batute la masina sau scrise la calculator, care sa-mi permita sa merg mai departe pe drumul ales de mine. Iar ele n-au intarziat sa apara. Fiecare “Admis” oferit de echipa de examinatori a reprezentat darul cel mai de pret pe care mi-l putea face cineva de ziua mea.

Cand mi-am absolvit scolile, am constientizat ca zilele mele de nastere nu vor mai avea niciodata emotia celor avute in perioada cand eram doar un invatacel. Terminasem examenele, probele, de acum aniversarile urmau sa fie banale. Si totusi, anul acesta, cand nici cu gandul nu gandeam, ziua mea va avea o incarcatura emotionala cum n-a avut niciuna pana acum.

Pe 24 iunie, cand eu voi implini 36 de ani, fiul meu va avea primul examen din viata lui!