Am deschis Academia de Arte Frumoase Daniel Iordachioaie de vreo doua luni. Am pornit la drum cu sufletul deschis si cu entuziasmul artistului dornic sa impartaseasca si altora din experienta sa de-o viata. Ca orice institutie, avem reguli, obligatii si drepturi.  Ca un cod de ordine interioara, ne-am stabilit niste standarde de la care nu ne abatem sub nicio forma. Oferim si cerem respect clientilor nostri, punctualitate, seriozitate si profesionalism.

Cine sunt clientii nostri? La prima vedere ai zice ca sunt copiii. Cu ei lucram, lor le dezvaluim secrete profesionale, cu ei ne mandrim si pe ei ii pregatim pentru cariere solide, nu efemere. Dar daca stam mai bine sa ne gandim, pana sa ajungem la copii, primii care ne cauta, cu care interactionam si stabilim planul de lucru sunt parintii. De la ei porneste totul.

Am avut norocul, pana acum, sa intalnim parinti responsabili, seriosi, decisi sa investeasca sufleteste, material si oricum e omeneste posibil, in copiii lor. Acestia sunt clientii nostri cu care ne mandrim. Avem mamici, tatici, bunici, bone care vin din capatul celalalt al orasului fix la ora stabilita, de ai zice ca pentru ei nu exista trafic, semafoare, aglomeratie. Avem parinti care stiu sa sune, sa ne anunte atunci cand copilul e bolnav si nu poate ajunge la cursul de a doua zi. Sunt persoane atat de corecte si serioase, incat n-ai cum sa nu tii cont de doleantele lor, de schimbarile de program pe care le solicita, de problemele care apar la un moment dat. Facem tot ce putem ca acesti clienti ai nostri sa fie multumiti si sa-si aduca cu drag copiii la cursuri. Colaborarea este o placere, iar rezultatele sunt si vor fi pe masura.

Legatura creata intre elev si profesor e cea care va ramane in sufletul si mintea copilului intreaga viata. Iar noi stim acest lucru si il tratam cu respectul si afectiunea cuvenite.

Ce te faci, insa, cu acei clienti-parinti neseriosi care, pe langa faptul ca-ti dau peste cap intregul program, n-au nici macar minima decenta sa-si ceara scuze? Cum sa te porti cu ei cand, programarea fiind facuta, uita sa vina si te lasa sa-i astepti ca prostu’, timp in care, un alt posibil client serios nu mai are loc? La inceput, dau telefon entuziasmati, cer programare, tu sucesti programul in asa fel, incat omul sa aiba loc cand isi doreste si nu-l refuzi, ba mai mult, cu o zi inainte il suni tu sa-l intrebi daca vine, el confirma, si te trezesti la ora programata ca totul a fost o cacealma.

In mod normal, ai zice ca atunci cand faci afaceri, faci orice ca sa castigi. Accepti compromisuri, te agiti, te faci carpa, ii lasi pe clienti sa-ti fie stapani, numai sa dea banii. Ei bine, in cazul nostru nu-i asa. Inainte de a fi o afacere, Academia de Arte Frumoase e un loc in care profesorii si elevii rezoneaza, comunica si cu sufletul, nu doar cu vorba, ba mai mult, fac impreuna arta. Aici nu e loc de tensiuni, certuri, neplaceri si n-are nimeni timp de pierdut. Ramanem doar cu parintii si cursantii care au inteles cum functionam si care au aceleasi principii ca si noi.

In curand, vom incepe si alte cursuri la Academia de Arte Frumoase, cu profesori de exceptie, nume grele in domeniul lor de activitate si nu vom permite nimanui sa-si bata joc de ei. Oricat de viitor client ar fi, cel care ne contacteaza trebuie sa ofere respect, sa fie de cuvant si sa-si doreasca intr-adevar ca fiul ori fiica sa  invete ceva, in conditiile de profesionalism pe care le oferim si le solicitam.

Altfel, viitorul nostru posibil client se poate duce unde-o vrea el si la cine l-o accepta. Pentru orice suma din lume, noi nu abdicam de la regula bunului simt.

Pentru ca am fost invitata de curand la “Happy Hour” de la Pro Tv si am observat interesul oamenilor pentru aceasta emisiune (dupa numarul telefoanelor si  mesajelor primite in urma acestei aparitii), m-am decis sa povestesc ceva despre ceea ce nu se vede la televizor. Pe Catalin Maruta il stim cu totii, pe oamenii talentati din trupa ii vede si ii asculta toata lumea care deschide televizorul in timpul saptamanii de la sase fara un sfert, la Pro Tv. Exista, insa, o categorie de oameni din umbra,  fara de care lucrurile nu ar putea functiona atat de bine. Fiecare dintre ei isi face treaba in cel mai profesionist mod cu putinta. Stiu, suna a cliseu. Nu trebuie sa fii doctor docent ca sa iti dai seama ca ceea ce se vede pe ecran reprezinta munca unei echipe intregi. Da, dar lucrurile nu sunt atat de simple. Conteaza cum iti faci treaba, cum te porti cu oamenii care iti trec pragul, cum ii faci sa se simta si ce impresie lasi in urma ta.

Prima persoana cu care am intrat in contact a fost redactorul emisiunii, o domnisoara amabila, prietenoasa si grijulie pe care, la sfarsitul discutiilor noastre telefonice dinaintea emisiunii si de dupa, am avut senzatia ca o cunosc de-o viata. Apoi, am intalnit soferul de la Pro venit sa ne ia intr-o zi geroasa in care se circula cumplit de greu si cu care ne-am petrecut patru ore pe drumul spre Buftea si inapoi. Un domn tanar, amabil, care in traficul nebun din oras a condus ireprosabil, calm, elegant si ne-a facut sa ne simtim atat de bine in masina, incat, recunosc, la un moment dat am adormit.

Ajunsi la Buftea, am fost intampinati cu zambete si amabilitate de Greta, cea care se ocupa cu linistea si disciplina din platou, si pe care o stiam demult, dar care ne-a aparut in fata asa cum n-o mai vazuseram pana atunci, cu o burtica dragalasa de viitoare mamica de gemeni. Ne-a invitat sa ne ocupam cabina in care ne aflam doar noi (subliniez aceste lucruri pentru ca am trait si experiente crunte in ograda altei televiziuni, unde o domnisoara de la machiaj mai avea putin sa-mi dea una peste fata fiindca mi-am permis s-o rog sa ma machieze cat mai natural, fara mii de culori la ochi, dar despre asta, poate, voi povesti intr-un alt post).  Si daca tot vorbeam de machiaj, aici, doamna care se ocupa cu infrumusetarea invitatilor mi-a ascultat cu atentie dorinta (aceeasi, de machiaj natural la ochi si in obraji… asta e… am idei putine, da’ fixe) si intr-un timp demn de cartea recordurilor (mie, cel putin, asa mi s-a parut) si-a facut treaba impecabil. Cu domnisoara de la coafura n-am avut prea multa treaba, dar chiar si asa, tot mi-a facut un compliment legat de parul meu, lucru menit, cu siguranta, sa ma faca sa ma simt bine.

Cand am ajuns in platou, deja aveam senzatia sa suntem de-ai casei. Am schimbat cateva vorbe cu operatorii pe care ii cunosteam de la diverse filmari din Buftea si ne-am pupat cu Maruta, care, indiferent de parerea pe care o au unii si altii, stie sa se poarte cu invitatii lui in functie de cum sunt acestia. Noi ne-am simtit excelent in compania lui.

Singura teama pe care eu am avut-o cand am acceptat sa merg la emisiune, a fost: cine vor fi ceilalti invitati din platou. N-as fi vrut sa fiu colega nici cu chilotii cuiva, nici cu vreun dans din buric ori cine stie cu ce ciudatenie din lumea asta mondena. Si-atunci, singurul lucru pe care l-am mai putut face a fost sa intreb in soapta cine o sa mai vina.

Si pentru ca seara petrecuta la “Happy Hour” sa fie una intr-adevar speciala, raspunsul a venit ca o frumoasa surpriza ce parca fusese anume pregatita pentru mine: Holograf. Ce-mi puteam dori mai mult?

Si daca eu am povestit aici doar lucrurile care nu s-au vazut, va las pe voi sa urmariti ceea ce s-a vazut (in caz ca ati ratat).

http://happyhour.protv.ro/stiri/momente-amuzante-la-nunta-lui-daniel-iordachioaie-mireasa-a-gustat-prima-data-din-tort-direct-de-pe-nasul.html

Dupa o izolare voita, dupa ce am decis s-o las mai usor cu impartasirea gandurilor si parerilor in neant ( a se citi virtual), m-am gandit eu aseara sa ma deschid spre oameni, spre realitate, si am dat drumu’ la televizor. Nici nu se putea sa-mi aleg un moment mai prost. Am vazut si eu ce-ati vazut si voi. Nu comentez nimic despre asta, desi, ca tot romanu’, am si eu o parere. Ceea ce mi-a atras atentia in mod deosebit, dincolo de balamucul din strada, a fost atitudinea unei moderatoare de la un post de televiziune cu pretentii. Nu-i voi spune pe nume fetei fiindca nu i-l stiu si nici n-am de gand sa i-l aflu.

Doamna sau domnisoara in cauza avea de moderat niste discutii cu invitatii din platou ori cu cei de la telefon. Se vedea clar ca era cuprinsa de febra intamplarilor, dar felul in care se adresa interlocutorilor depasea orice limita a profesionalismului, decentei, bunului simt. Nu mi-ar fi atras atentia daca n-as fi prins momentul in care il punea pe omul de la telefon, cu un ton autoritar, sa-i dea niste raspunsuri. Am ramas acolo, pe postul respectiv, asteptand raspunsul celui intervievat. Si-am asteptat mult si bine, fiindca pret de cateva minute n-a vorbit decat ea. Exact cand se pregatea omul sa-i spuna ceva, moderatoarea punea o alta intrebare, fara sa astepte, de fapt, niciun raspuns. Si cel de la telefon s-a prins ca n-are nicio sansa sa raspunda fiindca doamna nu dorea decat sa-si spuna punctul sau de vedere, neinteresand-o nici cat negru sub unghie ce voia si omul ala sa zica. Cand a apucat si el sa deschida gura si s-o roage sa-l lase sa vorbeasca, doamna moderatoare a recunoscut cu voce tare si rastita ca o irita cu raspunsurile lui (?!) si ca o sa-l mai sune o data, mai tarziu, cand va astepta raspunsuri si la alte intrebari. Habar n-am daca l-a mai sunat. Eu, daca as fi fost in locul lui, nu i-as mai fi raspuns.

Nici cei din platou n-au avut parte de un tratament mai bland din partea moderatoarei infuriate. Pe unul dintre cei prezenti, care doar banuiesc cine era fiindca nu i-au aratat chipul cat m-am uitat eu la televizor (chiar asa: de ce mai deranjezi oamenii sa-ti vina la emisiune, la televiziune, daca nici macar nu-i arati la fata? Mai bine ii rogi sa-ti spuna pe e-mail parerea despre ceea ce te intereseaza si sa ti-l trimita), deci, pe omul fara chip din platou l-a pus la punct imediat doamna moderatoare, chiar in timp ce-l ruga sa-si spuna opinia, punandu-i in vedere sa dea un raspuns fara sa mai aminteasca de cutare sau cutare, ci sa-i raspunda asa cum vrea ea.

Astfel de lucruri se intampla in viata de zi cu zi in fiecare casa, la fiecare loc de munca, in orice spatiu in care exista oameni care au ceva de impartit. Unul vrea sa se auda vorbind, altul pune intrebari de forma carora crede ca deja le stie raspunsul, majoritatea vrea sa auda doar ce-i convine. E omenesc, pana la urma. Dar sa fii moderator de emisiune (deci se presupune ca ai o scoala, experienta, profesionalism), sa te afli in vazul lumii si sa fii mai isterica decat cei al caror discurs trebuie sa-l moderezi, mi se pare de cea mai joasa speta.

Publicul le infiereaza pe pipitele care umbla cu tatele pe afara la televizor, se oripileaza cand cutareasca ori cutareasca isi pune poalele in cap in public, si pe buna dreptate, dar pe doamnele acestea in sacou, cu fusta peste genunchi, care se dau intelectuale de calitate, dar care n-au nici urma de bun simt si profesionalism, nu le vede nimeni? Cata vreme vor mai face legea in jurul nostru tupeul, lipsa de educatie si obraznicia? Asta inseamna sa fii moderator de televiziune in Romania?

Si nu, nu cred ca le plateste cineva ca sa faca asa. O fac, pur si simplu, pentru ca asa sunt ele. Niste toape ajunse la televizor, care isi dau mai multa importanta decat au si care isi permit orice pentru ca nimeni nu le amendeaza. E suficient sa aiba un teren de desfasurare, iar ele se arata in toata micimea de care sunt capabile.

Cine m-o fi pus sa deschid televizorul? A reusit moderatoarea infuriata sa ma scoata din amorteala. Asta da profesionalism! Bravo! Pacat ca nu stiu cum o cheama ca sa-i multumesc.