Imi povestea cineva ca in zilele noastre, cand marile firme isi impart bugetele de publicitate, verifica inclusiv numarul de LIKE-uri pe care il are pagina de Facebook a viitorului (eventual) partener de afaceri. Tot in discutia aceasta abracadabranta a secolului XXI am aflat ca celebrele LIKE-uri se pot cumpara. Si-atunci care mai e relevanta? Ceva imi scapa din socotelile astea pragmatice si inselatoare.

Daca lucrurile stau chiar asa problema se simplifica, oarecum. Tu cumperi LIKE-uri, atunci cand esti cautat pe FB faci o impresie buna, ai sanse sa pui mana pe vreun contract si toata lumea e multumita.

Dar ce te faci daca esti visator, ametit sau doar sincer cu tine si cu altii si vrei sa vezi cata lume te place (pe tine sau afacerea ta) de-adevaratelea? Eee, atunci treaba se complica.

La inceput, astepti sa vezi cine te sustine. E momentul in care incepi sa-ti cunosti prietenii virtuali. Banuiesti ca primii care iti vor sari cu LIKE-ul sunt cei pe care ii cunosti personal si se presupune ca aveti o relatie mai apropiata. S-ar putea sa te inseli.

Urmatorii sunt cei care te-au cautat din convingere si care iti dau LIKE-ul lor din suflet. Acestia sunt cei pretiosi pe care te poti baza oricand. Din pacate, numarul lor e redus, ca in viata. Pe cata lume te poti sprijini in realitate atunci cand ai nevoie?

Apoi, urmeaza momentul in care incepi sa te intrebi daca ceea ce postezi tu, pagina ta, informatiile pe care le publici sunt intr-adevar de “LIKE-uit”. N-ai cum sa fii obiectiv facand aceasta analiza. Pana la urma, sunt bucati din viata ta, din gandurile tale, din munca ta si fiecare te reprezinta. Cum ar putea cineva sa posteze, de exemplu, poze cu copilul sau si fiindca “prietenii” raman reci si insensibili, nereactionand in functie de asteptari, sa inceapa sa se intrebe daca nu cumva copilul e cam uratel sau neinteresant?

Cand trece si perioada asta de framantari provocate de LIKE-ul amarat, incepe milogeala. Ai sperat ca miile de prieteni care de multe ori s-au cerut ei insisi in lista ta (aici e paradoxul), sa se simta si sa reactioneze. Daca asta nu s-a intamplat, la inceput timid, apoi mai agresiv, le sugerezi tu ce ti-ai dori sa faca. Unii pricep, altii nu. Pe cei din urma ar fi indicat sa-i stergi fiindca, la fel ca-n viata, s-ar putea sa tina ocupat un loc pe care un altul l-ar merita. Avantajul e ca pe FB chiar poti sa faci asta.

Bineinteles, mai sunt si din aceia care, satui de postarile tale imperative, iti dau ei Delete. Fara sa stie iti fac un favor. Daca ar fi si in realitate asa, ar fi minunat. Cati oameni, in viata de zi cu zi, nu te-au dezamagit, incurcat, tradat si totusi v-ati pastrat unii pe altii in cercul de relatii doar pentru a pastra aparentele?

Stiu ca citind aceste randuri multi vor spune ca nu pun niciun pret pe LIKE-uri, ca nu-i intereseaza si ca posteaza pe FB doar pentru ei, pentru placerea lor. Daca e asa, de ce nu-si fac un jurnal pe care sa-l tina in geanta si sa-l completeze atunci cand simt nevoia? Sau de ce profilul lor de FB este public? Nu cumva spera ca altii sa vada, sa reactioneze, sa le dea un semn? Dati-mi voie sa cred ca da.

Intr-adevar, mai sunt si persoane care n-au cont pe FB si habar n-au la ce le-ar folosi. Traiesc bine merci si fara. Dar ce te faci daca vine investitorul/sponsorul/marea iubire/prietenul din copilarie/sora pierduta/fratele ratacit si tu nu existi pe cea mai importanta platforma de socializare? Ramai nesponsorizat? Neiubit? Fara familie? Nu cred. Facebook-ul e doar o iluzie, iar LIKE-ul e doar o amagire.

Nu, n-am de gand sa filosofez. Eu stiu cine sunt si n-am nevoie sa ma lamureasca altii. E doar un demers de a pune lucrurile in ordine, pornit in urma unui mesaj (primit pe Facebook) care m-a facut sa ma gandesc la cine sunt eu si la cine cred unii oameni ca as fi.

Cateva lucruri in ceea ce ma priveste sunt evidente, altele nu.

Sunt femeie. Sunt mama. Sunt prietena unor oameni. Sunt fiica unor parinti, nepoata unor bunici si asa mai departe. Sunt actrita. Sunt bruneta si am parul lung. Sunt un om liber.

Nimic deosebit ori iesit din comun.

Pe Facebook sunt Nouria Nouri, iar profilul meu le e disponibil numai celor carora vreau eu sa le fie.  Acolo, in casa si lumea mea virtuala, sunt o persoana care in virtutea celor enumerate mai sus e libera sa-si posteze parerile, ideile, gandurile, sentimentele, preferintele, simpatiile ori antipatiile. Nu reprezint pe nimeni, sunt doar eu: femeia care naste copii, care face curat in casa, care citeste, care merge la toaleta, care plange, care sughite, care joaca (mai nou) Criminal Case , care admira ori detesta, care asculta muzica, vede filme si care face toate cele lumesti, om fiind. N-am nevoie de PR ca sa-mi traiesc viata. Nu-mi trebuie impresar ca sa-mi plateasca facturile. Nu sta lumea la capataiul meu sa-mi puna comprese cand mi-e rau si nici nu alearga ea la spital cu copiii mei in brate cand sunt bolnavi.

E adevarat, mai exista o latura a mea: cea profesionala. Din pacate sau din fericire, profesia mea e una care se adreseaza publicului. Prin prisma meseriei mele joc roluri. Pe unele mai bine, pe altele mai rau. Dar oricum ar fi, sunt doar niste roluri si le interpretez doar in cadru organizat. Acolo sunt personajul X sau Y, acolo am responsabilitatea muncii mele si depinde doar de mine sa mi-o fac cu profesionalism. Cand s-au stins luminile si scena a ramas in intuneric, cand s-a terminat filmarea ori s-a inchis microfonul, sunt din nou Nouria. Omul care are pareri, care poate sa aline cu o vorba buna sau sa injure, care vine acasa si rade sau plange, care-si face cumparaturile la magazin ori iese pe strada si se inghesuie in autobuz.

In aceste momente, cand sunt EU, nu dau voie nimanui sa-mi dicteze (si nici macar sa-mi sugereze) ce sa fac, ce sa spun, cum sa spun. Regizori, sefi, PR, impresari, manageri sau cum s-or mai chema ei am doar la serviciu. In rest, sunt un om liber, sunt o femeie de 37 de ani care de-a lungul vietii a stiut sa traiasca decent si discret dupa propriile reguli. Nu dau socoteala nimanui pentru deciziile mele si in timpul liber nu-mi asum responsabilitati care nu-mi apartin si nu ma intereseaza. Le am eu pe ale mele.

Cred ca vi s-a intamplat si voua sa vedeti pentru prima oara un om si sa nu-l puteti suferi. Fara sa va fi facut saracul ceva il declarati un nesuferit si aveti grija sa-l ocoliti pe viitor. La fel se poate intampla sa vezi o persoana pentru prima data in viata si sa-ti devina simpatica fara sa stii de ce. Cu siguranta e vorba despre niste chimii, energii sau ce-or fi ele care functioneaza independent de ratiunea noastra.

Mi se intampla des astfel de lucruri si de fiecare data incerc sa-mi explic fenomenul. Uneori imi dau raspunsuri facile care sa ma lase sa merg mai departe. Cei antipatici probabil ca-mi amintesc de altcineva si ma fac sa ma departez. Sau poate vreo privire de-a lor, vreun gest banal ma agaseaza atat de mult incat ii declar incompatibili cu mine. Despre cei care ma cuceresc nu gasesc decat explicatia ca au farmec, ca au vreo sclipire in ochi ori vreun magnetism irezistibil.

In acest fel si cu aceste ganduri functionez eu pe Facebook. Nu sunt deloc activa, nu-mi dau cu parerea decat foarte rar, dar sunt atenta la tot ce se intampla. Asa se face ca mi-am gasit o gramada de simpatici printre prietenii virtuali (fara ca ei sa stie),  dar si cativa antipatici care nu mi-au facut nimic, dar pe care ii ocolesc o vreme si apoi ii sterg din lista de amici.

Cam acesta este si criteriul de selectie al cererilor de prietenie ce le primesc pe celebrul site de socializare. Daca nu-l cunosc pe om in viata reala, mai intai ii privesc chipul, informatiile sumare despre el si prima impresie imi dicteaza decizia.

De-a lungul vremii am fost “ceruta in prietenie” de barbati cu chip de infractori (care, saracii, poate erau cei mai blanzi oameni din lume), de femei cu poze deocheate care, mai mult ca sigur, n-ar fi atentat la pudoarea mea, de persoane cu priviri haine ori languroase care m-au facut sa recunosc virtual ca nu-mi sunt cunostinte reale.

Destul de superficial criteriul de selectie. Stiu ca aparentele insala. Nu e suficient sa vezi o poza ca sa-ti faci o parere despre un om, asa cum nu e destul sa traiesti o viata langa cineva ca sa-l cunosti pe de-a-ntregul. Si totusi, nu-mi pot trada intuitia. Am mare incredere in ea fiindca n-a dat gres decat foarte rar, si-atunci cand a facut-o a avut si acceptul mintii si sufletului meu.

Incerc sa ma educ in sensul asta, sa dau sanse oamenilor sa se dezvaluie in toata splendoarea lor, sa-mi acord mie privilegiul de a face noi prietenii, poate pe viata, sa nu ratez niste intalniri doar din cauza unor aparente, dar mi-e tare greu.

Singura dovada ca lucrurile nu sunt chiar asa de albe sau negre este prietenia mea reala si de-o viata cu o persoana care la inceput mi s-a parut cea mai antipatica din lume. Atunci cand am cunoscut-o, insa, eram o copila si imi permiteam sa si gresesc. Acum nu-mi mai permit.