Sunt vreo doua perioade pe an cand ne-apuca bunatatea. Zenul, karma si feng shuiul, vorba cantecului, sunt la noi acasa.  Necredinciosii fac infuzie de credinta involuntara, credinciosii se apleaca de spate cu un unghi mai mare de 90 de grade si toata lumea se prinde in hora altruismului, gandului curat si luminii orbitoare. Nu stiu toti pasii dansului, dar se prefac ca-l stiu. Noroc ca reprezentatia nu dureaza prea multe zile ca i-ar lua ameteala.

Eu nu vreau sa fiu mai buna si nici sa par mai buna. Eu vreau sa fiu eu. Nu ma prefac ca-mi pasa de cineva de care chiar nu ma intereseaza. Nici macar nu-mi ridic bratele spre cer implorand sa mi se ofere mie sau altora ceva  fiindca stiu ca fiecare primeste, oricum, ceea ce merita. Nu ma impresioneaza valul de smerenie din jurul meu dupa ce i-am cunoscut pe oameni in toata splendoarea lor in zilele fara cruce rosie atasata. Nici nu mananc mai bine, nici nu dorm mai mult desi, legal, as avea voie. N-am euforia cozonacului umflat si nici a mielului taiat. Liniste am, dar atunci cand nu trec salvarile cu sirenele pornite pe sub geamul meu. Parca fac prea multa galagie intr-o zi care ar trebui sa fie cu pace in gand, in suflet si-n stomac. Si totusi, oamenii se imbolnavesc si in zilele in care sunt (mai) buni. Parca nu-i corect, nu?  Si parca nici ploaia asta nu-i potrivita cu zenul din sufletele mari. De vant ce sa mai zic? Nici soarele nu mai crede ca exista zile potrivite in care ar trebui sa se arate. Ne lasa cu ochii-n nori exact cand ne e lumea din jur mai draga.

Mereu sunt locuri mai frumoase in care am vrea sa fim. Mereu sunt oameni mai dragi sau mai frumosi de care am vrea sa ne inconjuram. Mereu visam mai bine pentru noi, dar nu avem curajul sa recunoastem. Preferam sa parem multumiti si incantati fiindca asa trebuie sa ne aratam lumii. Oare cate nurori sunt fericite cu adevarat ca stau in aceste zile cu soacrele la masa? Oare cati barbati nu si-ar dori sa stea langa amanta de sarbatori si nu langa nevasta? Oare cati copii n-ar vrea sa fie la Disneyland si nu la masa cu neamurile plictisitoare care vorbesc tare si duhnesc a bautura? Oare cati n-ar vrea sa stea doar cu ei insisi la un pahar de vorba? Oare cate femei sunt fericite cu adevarat ca stau in bucatarie sa gateasca din zori si pana-n seara si n-ar prefera sa gateasca altcineva pentru ele? Oare cati oameni care nu sunt la inceput de drum n-ar vrea sa fie cum era odata, dar se multumesc cu ce au?

In zilele in care gandurile invariabil bune sunt pasate de la unul la altul, in care consideri ca e suficient sa faci sau sa declari lucruri pe care nici tu nu le crezi, dar care te fac sa te simti in randul lumii, sunt si oameni care-si traiesc viata la fel ca in fiecare clipa a anului si care rostesc aceleasi vorbe pe care le-ar spune fara vreo ocazie speciala. Sunt oamenii pe care ipocrizia nu i-a atins. Sunt cei care nu si-au facut din minciuna o a doua viata. Sunt cei onesti cu ei si cu ceilalti. Si lor nu trebuie sa le urezi nimic fiindca au parte oricum de tot ce e mai important intr-o existenta: traiesc in adevar!

Pe celalalt blog al meu, https://nouria.wordpress.com am un articol care se bucura de un succes macabru. E scris acum multi ani, dar in continuare este cel mai vizitat, cel mai comentat si controversat, iar pentru mine recitirea lui e un prilej de zambet amar. Povestile cu sotii si amante care mi-au fost impartasite acolo, parerile mincinoase si ipocrite scrise de oameni pe care credeam ca ii cunosc, rememorarea unor intamplari penibile, toate astea m-au dus cu gandul la femeile inselate. Sunt multe. In lumea boema a artistilor adulterul e la el acasa. In lumea bogatilor se practica precum sportul de dimineata. In lumea saracilor tine de foame si de sete. Indiferent de categoria sociala si profesionala, indiferent de cat e femeia de culta, de frumoasa, de inteligenta sau de batuta in cap, tot se gaseste un escroc sa-i aduca boala venerica in viata.

Dupa ce “hotul” e prins, incepe calvarul. Majoritatea covarsitoare a femeilor inselate sufera. E firesc. L-au iubit pe idiot. Ba, mai grav, au avut incredere in el. Urmeaza perioada de revolta, de scandaluri si de nedumerire. Ce are aia in plus fata de mine? De cele mai multe ori n-are nimic, dar nu poti sa convingi o femeie ranita ca una care ii e inferioara din multe puncte de vedere, daca nu din toate, i-a suflat barbatul. Si incepe inselata sa-si puna la indoiala pana si ciorbita. Incepe sa se vada ca pe o sclava folosita, fara calitati, fara merite si fara noroc. Nimic mai gresit. Dupa ce ca ii darama universul, ea singura ii permite adulterinului sa-i distruga si increderea in sine.

Apoi, incepe fuga dupa razbunare. Desi nu mai are forta nici sa se uite in oglinda, isi consuma stropul de energie ramas ca sa se razbune pe cea care, in viziunea ei, i-a distrus viata. Iar procedeaza gresit. Daca ar avea mintea limpede ar intelege ca nicio paruiala din lume n-ar opri o tarfa sa-si faca numarul pana la capat si niciun barbat in calduri nu va putea sa-si potoleasca instinctul de animal odata eliberat. Lupta cu morile de vant poate fi de apreciat pentru cauze nobile.

Femeia inselata continua sa faca greseala dupa greseala. Dupa ce ca nu mai are incredere in ea, incepe sa nu mai aiba incredere nici in oameni. Despre alti barbati nici nu poate fi vorba. De fapt, de cand a orbit-o ala pe care-l credea al ei, pe ceilalti din jur nici nu-i mai vede. Incepe sa creada ca toti sunt la fel si nici prin cap nu-i trece sa-si continuie viata cu intelepciune si bucurie, departe de minciuna in care a fost tarata.

In cele mai grave situatii, femeia ramane langa cel care i-a demonstrat ca o poate inlocui oricand, cu orice otreapa ii iese in cale. Lista de motive pe care le invoca doar ca sa-si ascunda slabiciunea imensa cuprinde argumente precum: copiii, banii, anii multi de relatie, casele, masinile, afacerile, imaginea publica si bineinteles, in capul listei, dragostea pentru barbatul care, nu-i asa? e barbat si e normal sa mai calce si el stramb o data, de doua ori. Oricum, de data asta e ultima oara cand ii mai iarta derapajele. Si-a propus.

Gresit, gresit, gresit. Nici macar copiii care apar cel mai des in scuzele femeilor inselate nu-i vor da dreptate mamei lor care in sufletul ei indurerat crede ca se sacrifica pentru binele familiei si continua sa traiasca in minciuna. Cand vor creste, chiar ei ii vor reprosa ca a stat langa unul ca ala care a inselat-o si  si-a batut joc de ea. Si cum isi va invata aceasta mama fiica sa procedeze atunci cand, Doamne fereste, va fi intr-o situatie asemanatoare?

N-ar fi mai bine, totusi, ca la primul semn de inselaciune, aceasta victima fara voie sa-i dea un sut in funduletul lui moale domnului care nu-si poate tine chiloteii pe el? N-ar fi mai corect pentru toata lumea ca femeia inselata sa-si faca putina curatenie in viata si sa nu accepte compromisuri care usuca sufletul? De ce sa consideri amanta o bestie, cand de fapt ea este cea care ti-a aratat langa ce om josnic ai stat si tot ea te-a ajutat sa te eliberezi? De ce sa nu profiti de acest moment al adevarului, dureros, desigur, (dar ce adevar este comod?) si sa nu-ti deschizi tu aripile ca sa zbori spre lumina? Tu esti frumoasa, puternica, desteapta, curajoasa si nu e vina ta ca exista oameni care nu stiu sa aprecieze ceva deosebit si se multumesc cu ceva comun, banal.

Pentru ca da, tu esti deosebita, dar doar daca lasi in spate murdaria si n-o cari dupa tine. Nimeni si nimic nu-ti va reda zambetul, linistea, frumusetea, tineretea, fericirea, daca alegi sa traiesti in minciuna o viata. Iar cand vei imbatrani, s-ar putea sa-ti fie frica sa te privesti in oglinda fiindca vei vedea doar o umbra, nu o femeie.

Omul incomod e acela care spune lucrurilor pe nume. E cel care nu tolereaza minciuna, care n-are nimic de ascuns si nu se teme de consecinte, atat timp cat are de partea lui adevarul. Pentru el prefacatoria nu exista. Nu stie sa linguseasca, nu stie sa se ploconeasca, nu e las, nu e alunecos. Sanctioneaza imediat, cu voce tare, nedreptatea.

Este evident ca un asemenea om deranjeaza. Pe cine, insa? Pe toata lumea? Nu cred. Pe cei sinceri, curati si nevinovati? In niciun caz. Pe cei verticali? Nici atat.

Impotriva omului incomod se coalizeaza cei care se simt amenintati. Cei care stiu ca exista riscul sa fie demascati. Cei care n-au facut altceva in viata lor decat sa se indoaie dupa cum a batut vantul. Oamenii fara personalitate, fara caracter, care si-au croit drumul in viata pupand in stanga si-n dreapta, acceptand compromisuri mai mari decat ar fi putut duce, care n-au curajul sa-si spuna parerea de frica sa nu-si piarda locul caldut ori foloasele.

Cred ca e greu sa vorbesti doar in soapta si doar pe la colturi. Cred ca e apasator sa nu te simti in stare sa deschizi gura si sa spui adevarul. Cred ca e chinuitor sa accepti orice de frica. Sunt convinsa ca un mic complot te-ar scoate din neputinta de a da cartile pe fata, dar constiinta ce zice? Pardon! Constiinta?! Ce e aia?

Mie mi-e mila de oamenii astia, dar nu le gasesc nicio scuza.

De ceva vreme, destul de multa mi se pare, am dobandit curajul de a spune raspicat ce-mi place si ce nu. Stiu ca e foarte important cum iti spui parerea, tonul pe care il folosesti sau cuvintele adiacente adevarului, dar esenta ramane aceeasi. E eliberator sa ai puterea de a spune cu claritate ceea ce gandesti pentru ca mai apoi sa dormi linistit.

Din diverse motive, unele meschine, altele cretine, incercam sa descopar macar un amanunt de admirat, cat de mic, la lucruri, fapte, oameni care nu-mi placeau, si ma legam de el, defilam cu el, doar din teama de a nu rani, de a nu oripila ori de a nu pierde ceva sau pe cineva. In timp, insa, am realizat ca nerecunoasterea adevarului meu personal imi aduce deservicii. Sufeream ca n-am avut puterea sa spun ca nu-mi place ceva ce uram de-a dreptul. Ma complaceam intr-o diplomatie calduta de care eu insami aveam oroare. Pana-ntr-o zi.

Am decis sa spun raspicat ce simt, ce cred si sa recunosc deschis cand ceva imi place de mor sau cand altceva nu-mi place de-mi vine sa-l omor. In acest fel n-am facut decat sa realizez o mare curatenie in mine si in jurul meu. Cei carora nu le place sa fie contrazisi si isi considera  parerile axiome, cei care sunt ei insisi oameni alunecosi si pe care ii auzi spunand ca le place si aia, si cealalta, desi cu alte ocazii decretasera sus si tare ca asa ceva nu suporta, s-au retras singurei. Cei care sunt oameni deschisi, acceptand opiniile altora cu seninatate, s-au apropiat. Exista un cerc de suflete care nu s-ar simti ranite atunci cand cineva ar indrazni sa spuna liber, eliberator, “asta nu-mi place”, “asta imi place”. Pe acelea le caut. Acelea imi plac.

Daca simt pentru o secunda ca adevarul meu este mai important pentru o persoana decat sunt eu insami, cu tot ceea ce insemn, ma retrag singura. Nu mai accept nicio cenzura. Singura care ma poate cenzura este constiinta mea, si daca ea e linistita si curata, atunci si eu sunt fericita.

Astazi, de exemplu, mi-a placut foarte mult proiectul nou de pe Boncafe, “Oaspetele Boncafe”. Puteti scrie si voi, prietenele noastre de aici si de oriunde, care aveti deja blog sau care v-ati dorit unul si n-ati gasit inca prilejul sa-l incepeti, pe Boncafe. Timp de o saptamana veti fi oaspetele nostru si uite asa cafeneaua se va popula doar cu oameni talentati, sensibili, care au ceva de spus. Nu trebuie decat sa intrati aici http://oaspetele.boncafe.ro/?page_id=2  , sa scrieti si sa luati loc cu noi la masa in fata unei cesti aburinde cu cafea.