Tag-Archive for ◊ Sala Palatului ◊

25 Feb 2013 Artistii masinisti

Dupa saptamani intregi de munca sustinuta, dar extrem de placuta, mi-am reluat vechile tabieturi. Acum am timp sa ma intalnesc cu prietenii si-mi face o deosebita placere sa le raspund intrebarilor legate de experienta mea legata de lucrul cu profesionistii de la Disney. Sunt mandra ca am avut sansa de a lucra cu cei care reprezinta, practic, nivelul maxim in domeniul spectacolului pentru copii. Totusi, mi-e teama ca entuziasmul meu sa nu devina obositor. De aceea, cand mi-a spus Alina Grozea ca ar fi frumos sa povestesc si pe acest blog cate ceva din cele ce-am trait eu in ultima perioada, am cam stat pe ganduri. Oare intereseaza pe cineva cum sunt profesionistii unei industrii cu mecanisme bine puse la punct si cu reguli stricte? Suntem dispusi sa invatam ceva de la cei care au reusit sa se impuna prin munca, disciplina si pasiune?

Pentru ca raspunsul meu e “DA”, voi urma sfatul Alinei si va voi povesti cate ceva din culisele spectacolului “Mickey’s Magic Show” pe care am avut sansa sa-l prezint la Sala Palatului. Si ma voi opri la lucrurile simple, aparent marunte, dar pe care in tot firescul lor, pe aici, pe la noi, nu le-am intalnit. Voi vorbi despre oamenii care nu se vad, dar care fac spectacolul din umbra. Despre oamenii aceia imbracati mereu in negru, echipati cu statii cu ajutorul carora comunica neincetat, care duc pe umerii lor firavi decoruri impresionante, care cos cu mainile lor fiecare paieta care sta sa cada de pe costumul artistilor. Da, va voi povesti intamplari mici cu oamenii mari din echipa tehnica a unui spectacol care strabate continente.

Masinistii. Asa ii numim noi. Cei care lucreaza in teatru ii cunosc foarte bine. Le stiu obiceiurile, vocabularul, dragul de munca, viciile si disponibilitatea. Cu masinistii lor, cei despre care vreau sa va povestesc, mi-am petrecut doua saptamani, zi de zi, cate 10-12 ore. I-am vazut in timpul liber, dar si la munca, iar comportamentul le- a fost impecabil. De exemplu, la unul dintre spectacolele de inceput, cand stateam in culise ca sa-mi repet intrarile, ma pozitionasem langa “pantalon” (fasia de panza din lateralul scenei) ca sa vad ce se intampla pe scena. Unul dintre masinisti s-a apropiat de mine si mi-a spus soptit: “Doamna, va rog sa va mutati putin mai incolo, doar un minut, pana bagam noi recuzita in scena”.  Mi-am cerut scuze si m-am indepartat de locul nepotrivit in care ma asezasem. Imi ramasese in minte cuvantul “lady” cu care mi se adresase. Si pana sa ma dezmeticesc eu din uimire, omul isi face treaba, duce tunul imens pe scena, apoi revine langa mine si imi spune la fel de politicos: “Multumesc! Acum puteti sa va asezati la loc”. In focul spectacolului, in mijlocul treburilor sale pe care eu i le incurcasem putin, omul a avut grija mea si a faptului ca m-a dat mai incolo.

Odata, cand am iesit de pe scena, sunetistul s-a repezit spre mine doar ca sa-mi aranjeze un fir de par care se agatase de lavaliera, desi gestul acesta urma sa-l fac eu, imediat cum plecam din lumina reflectoarelor. N-am apucat. Prompt, profesionist, s-a ingrijit el si de asta.

Cabiniera m-a asteptat cu o camasa noua imediat cum am pus piciorul in culise, cand a vazut ca cea pe care o aveam nu statea chiar cum trebuie. Totul se derula cu atata rapiditate si profesionalism ca nici nu apucam sa ma dezmeticesc.

Indiferent de cine as fi avut nevoie din echipa tehnica, spuneam unuia dintre ei care dadea anuntul prin statie, iar cel solicitat raspundea invariabil: “Ajung intr-un minut. Multumesc!” Si ajungea. Nu conta unde era, ce facea si nici nu se simtea deranjat ca i-am tulburat linistea. E adevarat, nu-i solicitam in treburi personale, dar si asa, ar fi putut sa strambe din nas, sa ma lase sa astept ori sa ma ignore.

Exemplele ar putea continua la nesfarsit. De la fiecare am invatat cate ceva, iar prejudecatile legate de ierarhii mi s-au zdruncinat din temelii. La noi, toti sunt dive si “divi”, artisti importanti. La ei, prin comportament si profesionalism, si masinistii sunt artisti.

http://nouria.wordpress.com/2013/02/19/profesionistii-de-la-disney-livemickeys-magic-show/

 

 

18 Nov 2011 Cu Sir Tom Jones in fata si Kevin Costner in dreapta

Cam asa mi-am petrecut vreo doua ore din viata, aseara, la Sala Palatului.

Ne-am luat bilete la concertul lui Tom Jones a doua zi dupa ce s-au pus in vanzare. Nu puteam rata o asemenea sansa. Am asteptat ziua de ieri vreo doua luni. Am ajuns cu un sfert de ora mai devreme si cu o tona de emotii dupa noi. Ne-am ocupat cuminti locurile, destul de in fata in asa fel incat sa vedem de aproape miracolul, nu doar pe niste ecrane, dar  si sa-l auzim cum se cuvine. Locurile noastre erau destul de aproape de capatul randului, asa ca toti cei care au ajuns mai tarziu decat noi ne-au ridicat politicos in picioare ca sa le facem loc. La un moment dat, m-au obosit genuflexiunile astea, sus-jos, sus-jos, si am decis sa raman in picioare pana se ocupa toate scaunele din dreapta mea. Un grup de americani mi-a atras atentia. Erau voiosi, vorbeau destul de tare si cand au ajuns in dreptul randului nostru si-au cerut scuze in limba lor si au intrat si ei sa-si ocupe scaunele. Eram in picioare, imi feream ghetele sa nu care cumva sa ma calce vreunul pe bombeu si deja ma plictisisem sa tot zic “No problem, no problem”. La un “Excuse me”, insa, am ramas muta. In fata mea, la cativa centimetri, am dat nas in nas, la propriu, cu Kevin Costner. Prima reactie a fost sa ma asez, dar nu puteam de el. Era langa mine si inca nu trecuse spre locul sau care era putin mai in dreapta. A fost un moment in care n-am stiut sa reactionez. Socul a fost atat de mare, incat n-am mai putut sa zic nici macar ca nu-i nicio problema ca ma deranjeaza, pe limba lui, darmite sa-mi manifest in vreun fel emotia, bucuria ori simpatia. Am asteptat sa treaca, si pana sa inceapa concertul l-am urmarit curioasa. Era atat de normal, atat de modest, cu un chip atat de comun si cu niste haine atat de banale, incat n-ai fi ghicit nici in ruptul capului ca este starul pe care il cunoaste o planeta intreaga.

In acest timp, dive si divute din tarisoara noastra, care mai de care mai planturoase, mai sexy, mai arogante, defilau prin sala ca pe covorul rosu, iar fotografii prezenti nu mai conteneau cu pozele. Pe Kevin Costner, insa, nu se inghesuia nimeni sa-l fotografieze. M-a amuzat intamplarea asta si mi-a confirmat inca o data, desi n-as mai fi avut nevoie, cat de meschini si superficiali pot fi unii.

In asemenea companie, nici n-am simtit cum a trecut jumatatea de ora de intarziere cu care a inceput concertul. Iar in momentul in care Tom Jones a intrat in scena am uitat de tot si de toate. N-am mai putut sa-mi iau ochii de la omul acela genial care a cantat dumnezeieste. Era doar el pe scena impreuna cu trupa. Nici nu era nevoie de mai mult. Talentul lui imens, timbrul acela dulce, dar barbatesc, vitalitatea, tinuta impecabila si respectul pe care l-a aratat publicului asa cum numai un Sir o poate face, m-au facut sa ma inclin in fata lui, sa aplaud pana mi s-au crapat palmele si sa strig pana mi-a pierit vocea. Am ras si am plans in acelasi timp, am cantat si am tacut, intr-un joc de sentimente pe care il voi pastra in amintirile mele pretioase pentru toata viata.

Am ascultat, pe rand, toate cantecele de demult care vor ramane pentru eternitate in constiinta publicului: “Delilah”, “Green, Green Grass of Home”, “It’s Not Unusual”,  “She’s a Lady”, “What’s New Pussycat?” , inclusiv primul cantec inregistrat de Tom Jones in 1964 “Chills and Fever”. E inutil sa va povestesc cum ne-a purtat de la agonie la extaz, de la ritmuri suave, emotionante, la cele senzuale, pline de forta si farmec in acelasi timp. “You Can Leave Your Hat On”, “Sex Bomb” ori “Kiss” au fost exemplele evidente ca un artist poate fi fermecator, sexy, sarmant, genial, indiferent de varsta pe care o are, de hainele pe care le poarta ori de un eventual circ in jurul lui facut de domnisoare in chiloti. Lui Sir Tom Jones talentul ii este suficient. N-are nevoie decat de un microfon ca sa poarte mii de oameni intr-o lume cum numai un artist poate sa plamadeasca. Vocea lui este unica si n-are nevoie nici de efecte speciale, nici de computer, nici de alte artificii care sa-l faca mai bun, mai talentat sau mai iubit. El este cel mai bun si asa va ramane. O pot spune cu mana pe inima cei 4 mii de spectatori care au fost aseara la Sala Palatului si care au avut privilegiul sa asiste la un concert care da clasa multor mega, super, extra staruri de la noi ori de aiurea. Si pe langa cele cateva mii de persoane pot depune marturie inca vreo cateva milioane din intreaga lume: Sir Tom Jones este un artist in adevaratul sens al cuvantului.

Doar papagalii care stateau cu vreo doua randuri in fata mea si carora nu ma voi obosi sa le dau numele, cred ca n-au inteles nimic, si-au venit la concert doar de parada, dar pentru cei ca ei exista alti indivizi care au impresia ca sunt artisti, pe care ii pot vedea la nunti, botezuri, targuri, piete ori cluburi si pe care, intr-adevar, nu-i nevoie sa-i aplaude.

In rest, lumea a plecat fericita, uimita de atata maiestrie si cu zambetul pe buze. Iar Kevin Costner a stat in picioare si a aplaudat impreuna cu noi, ceilalti, care ne-am inclinat, de asemenea, in fata nemuritorului Tom Jones.

God Bless You, too!

It\’s Not Unusual