Toate femeile care devin mame marturisesc ca ziua venirii pe lume a puiului lor este cea mai frumoasa zi din viata. Si chiar asa este. Dupa 9 luni de emotii, curiozitate, transformari de toate felurile, vine momentul cand toate intrebarile isi gasesc raspuns, toate nelinistile se transforma in trecut, iar asteptarea e innobilata de aparitia fiintei mici si nevinovate.

Cand vorbesc despre copilul lor, mamicile nu mai prididesc cu laudele, si daca stai sa le asculti zeci de ore, tot atat ar povesti si ele despre gingasiile bebelusului, despre primii dintisori, pasi ori silabe. Pana la urma, se stie ca fiecare mama isi vede copilul ca fiind cel mai cel.

Sunt, insa, lucruri despre care o mamica nu indrazneste sa vorbeasca in public, cu voce tare. Ba unele, din teama de a nu parea nepotrivite cu statutul de mama, nu spun absolut nimanui ce simt ori gandesc in legatura cu noul nascut.

Asa mi s-a intamplat mie dupa ce am avut primul copil. Ma bucuram de tot ceea ce inseamna el, dar existau momente cand nu mai puteam. As fi plecat de acasa, as fi dat orice pentru un moment de liniste, m-as fi retras in varf de munte ca sa dorm 24 de ore din 24.  Totusi, daca m-ar fi intrebat cineva, n-as fi recunoscut nici in ruptul capului. Trebuia sa par tot timpul odihnita, disponibila si gata s-o iau de la capat de fiecare data cand se crapa de ziua.

Habar n-aveam eu atunci ca soarta fusese blanda cu mine si ca, de fapt, copilul meu chiar era un ingeras. Nu se trezea noaptea plangand (dar eu ma trezeam sa-i dau de mancare), nu se dadea cu fundul de pamant cand voia ceva si nici nu distrugea casa in explorarile lui firesti.

Aveam sa aflu mai tarziu, mai exact fix acum un an si patru luni (azi e ziua fetitei mele, adauga 4 luni la primul anisor !) ca se poate si mai rau, si mai greu.

Mi-am dorit atat de mult o fetita, ca n-a mai contat diferenta de varsta dintre copii. Iar ea a venit, cu toata bucuria dupa ea, dar si cu mult chin. In primele patru luni n-am avut zi, n-am avut noapte. Eu si sotul meu ne ocupam de ea, dar si de cel mare, fara sa acceptam pe cineva prin preajma. Ajungeam sa ne tinem de pereti. Aveam senzatia ca se misca totul in jur, ca ne apropiem de linia de finish, cand, de fapt, totul abia incepuse.

Norocul meu a fost ca n-am mai tacut. Am avut curajul sa spun cu voce tare ca vreau o pauza. Am imbracat copilul, eu am ramas in treningul de casa, si am plecat in alt oras, la mama, i-am pus copilul in brate si i-am spus ca doua zile nu ma mai vede. S-a mirat femeia, ca pana atunci refuzasem cu indarjire orice ajutor, convinsa fiind ca eu si sotul meu ne vom descurca de unii singuri. Ceea ce am si facut, dar dupa gura de libertate pe care ne-am luat-o.

Mamele nu vorbesc despre momentele astea fiindca li se pare ca oamenii le vor huli, nu indraznesc sa povesteasca despre lacrimile varsate in perna din cauza momentelor cand se simt neputincioase, depasite de situatie. E o rusine sa recunosti ca vrei sa traiesti si tu putin pentru tine, pentru ca mai apoi sa ai puterea s-o iei de la capat.

Asa se nasc frustrarile, nemultumirile, reprosurile, datul vinei pe celalalt si craterele din relatii. Avem senzatia ca suntem mame perfecte, ca putem munci pana la ultima suflare, ca doar noi suntem in stare sa le facem pe toate, fara sa recunoastem, cateodata, ca am obosit, ca ne e dor de noi, ca avem nevoie sa bem o cafea cu o prietena, in liniste, fara sa alergam disperate la programul de acasa.

Pana la urma ce inseamna sa fii o mama buna? Sa stai 24 de ore din 24 impreuna cu copilul tau? Sa te rupi de lume si de viata sociala? Sau o mama buna este tocmai aceea care are timp si pentru ea, care se poate relaxa cand simte nevoia si care e in stare sa ii zambeasca puiului ei cu duiosie, cu dragoste iar el sa-i simta doar iubirea, nu neputintele, spaimele si limitele?