Tag-Archive for ◊ filosof ◊

08 Apr 2011 Nihilistul meu drag

M-am indragostit de el pe cand eram eleva de liceu. Ii sorbeam fiecare cuvintel, ii citeam gandurile seara, inainte de culcare si dimineata cand ma trezeam. Le citeam de atatea ori, incat am ajuns sa le invat pe de rost. Ai mei nu erau de acord cu pasiunea mea pentru el. Imi spuneau ca e nociv pentru o fata atat de tanara. Ca s-ar putea sa nu-l inteleg prea bine si sa percep mesaje eronate care sa ma duca la pieire. Nu ma interesa parerea lor, eu am continuat sa-l citesc, sa-l invat, sa-l caut. Astazi, cand se implinesc o suta de ani de la nasterea lui spun: La multi ani in nemurire, Emil Cioran!

Acum un secol se nastea la Rasinari marele filosof Emil Cioran, iar acum vreo 6 ani eu am pornit cu o masina de imprumut pe urmele copilariei lui. Cand am ajuns la destinatie, am inceput sa tremur ca zguduita de friguri. Incercam sa filmez drumul, locul, dar mana nu ma asculta deloc. Cautam cu privirea in stanga si-n dreapta asteptand sa-l vad, parca, pe Lut (asa era alintat de copil, de la Emil, Emilut, Lut) jucandu-se cu craniile mortilor dezgropati din cimitir. Visarea mi-a fost intrerupta de aparitia primului om care ne-a iesit in cale cand am intrat in Rasinari: betivul satului. Cel despre care Cioran spunea cu “duiosia” lui caracteristica, in filmul “Apocalipsa dupa Cioran”, ca era singurul care nu muncea, canta, petrecea, “norocul lui ca a murit”. Mi s-a parut ca timpul se oprise in loc. Ca este personajul despre care povestea filosoful, si ca nu ne aparuse intamplator in cale. L-am urmarit cu privirea pana nu i-am mai vazut mersul impleticit.

Ne-am continuat drumul si am inceput sa intrebam oamenii muncitori si nebauti, unde este casa in care a copilarit Emil Cioran. Am gasit-o destul de repede.La vederea ei, lacrimile mi-au tasnit din ochi fara preaviz. Nu reuseam sa vad nimic din cauza privirii incetosate. Am asteptat putin sa-mi revin si m-am apropiat in varful picioarelor. Eram acolo, in sfarsit, in locul care l-a dat pe cel mai drag nihilist din lume, langa casa copilariei sale care, in afara de faptul ca avea o placuta pe care scria ca “acolo a locuit…”, nu se deosebea cu nimic de altele. Ce mi-a atras atentia, insa, a fost faptul ca in spatele casei trecea un parau, iar in fata ei, peste ulita lata de vreo 4 metri se afla o biserica. Mi-l imaginam pe Cioran privind cu o curiozitate morbida, de pe geamul camerei sale, carele mortuare. Apoi mi-l imaginam ascultand susurul paraului si pornind la drum spre locul ce-l numea la senectute  “paradisul pierdut”, adica celebra Coasta Boacii. Am privit minute in sir frumusetea de peisaj, nu ma mai induram sa-mi iau ochii visatori de la minunile de acolo si doar gandul ca voi intra in casa marelui Cioran mi-a lasat un gol in stomac. Ne-am indreptat spre poarta si ne-a intampinat o batranica ce statea pe un scaun chiar in fata si vindea varza. Mi s-a parut nepotrivita situatia cu tot ce imi imaginam eu ca voi gasi acolo, iar in scurt timp am aflat ca nici nu poate fi vorba sa intru inauntru, fiindca aceea nu e o casa memoriala, e proprietatea cuiva si n-am ce cauta acolo. Am fost nevoita sa cumpar doua verze ca sa pot intra macar in curte. Ca doar de-asta venisem de la Bucuresti la Sibiu.

Am plecat trista si dezamagita, pe de o parte, dar plina de emotie si de recunostinta pe de alta. Reusisem sa ajung acolo. Sa vad cu ochii mei ulitele pe care le-a strabatut Cioran, paraul care i-a susurat la urechi toata copilaria, biserica a carei apropiere i-a marcat intreaga opera, cimitirul care ii servea drept spatiu de joaca. Si cand credeam ca nimic nu ma mai poate tulbura mai mult, am gasit intamplator, la doua case mai incolo, Casa Memoriala Octavian Goga. Incredibil! Pe aceeasi ulita, intr-un satuc exact ca oricare altul, s-au nascut doua repere ale culturii romanesti. Oare care este probabilitatea sa se intample asemenea lucru?

Cu patru zile inainte sa implinesc eu 20 de ani, Emil Cioran murea la Paris. Am avut cea mai trista aniversare. Radeam, dar nu era rasul meu. Parca mi se rupsese ceva din mine. Ei bine, aceeasi senzatie am avut-o aseara cand am aflat ca in urma licitatiei la care s-au vandut obiectele personale ale filosofului (manuscrise, pasaportul, diploma de bac, de licenta etc), acestea nu au intrat in patrimoniul tarii noastre, ci au fost cumparate de un roman care traieste in America (asta e varianta pentru public, care o fi adevarul…)  si care, spre deosebire de institutiile romanesti care au participat la licitatie, a avut de unde sa plateasca 500 de mii de dolari pentru nepretuitele documente.

Astazi, Emil Cioran ar fi avut 100 de ani si cred ca si-ar fi dorit, vorba lui, “sa fie canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau pe cutare, ci din aceea de a-l vomita”.