Acum cateva zile, pe blogul meu, dar si pe al sotului meu am gasit o cautare de termeni foarte interesanta: “nouria nouri divorteaza”. M-am amuzat impreuna cu Daniel si  o compatimeam pe acea persoana dezamagita ca n-a gasit nicio informatie legata de un asemenea subiect. Dincolo de glumele noastre si de penibilul cautarii, stau sa ma gandesc ce fel de oameni sunt cei cu asemenea preocupari. De unde placerea asta morbida de extaz in fata problemelor, nenorocirilor ori nefericirilor altora? Cine-si doreste sa asiste la durerea semenilor? Cine jubileaza?

Dupa parerea mea, oamenii care cauta mizeria cu orice pret sunt ei insisi niste mizerabili. Dorinta de a vedea ca altora le e rau, ca sufera, cred ca vine din dorinta de a se minti ca ei nu sunt chiar atat de jalnici. E modalitatea lor de a se simti superiori: uite ca eu nu am facut asa, uite ca eu sunt mai tare, mie mi-e mai bine in mizeria mea. Sau mai exista unii care pandesc dupa colt si asteapta precum mustele sa se aseze pe… miere si sa guste putin. Astia sunt si mai patetici. Ce fel de viata or avea daca privesc si asteapta dupa vietile altora?

Una peste alta, adunate toate datele, de oamenii astia, indiferent din ce categorie ar face parte, mi-e mila. Mi-ar placea sa-i ajut sa se bucure, sa le dau satisfactie, sa-i vad topaind si zburand deasupra conditiei lor de chivute agatate de gaura cheii, dar din pacate nu pot face nimic.

Cine mai doreste un divort, cine mai pofteste sa bata pe la alte usi. A mea e inchisa si nici n-o deschid ca sa dau de mancare milogilor.