Blog Archives

05 May 2013 Despre sarbatori

De cand ma stiu, la mine acasa toate sarbatorile erau primite si apreciate la valoarea pe care oamenii le-o dau. Traditiile, obiceiurile erau respectate, de la oul de Paste pana la mersul in jurul bisericii, de la porcul de Craciun pana la bradul impodobit.

Departe de a fi vreo razvratita sau vreo rebela (asa cum stiu eu pe cate cineva), pentru mine sarbatorile adevarate sunt cele care au legatura cu viata mea si cu a celor dragi mie.  Aniversarile noastre sunt reperele dupa care imi fac planurile. Zilele in care s-au nascut copiii nostri sunt prilej de mare sarbatoare. Pentru altii, o zi de 17 septembrie  e una banala ca oricare alta, de exemplu. 6 decembrie, pentru lume, e ziua cu mosu’ Nicolae, dar pentru mine e mai mult decat atat. Si-mi place ca e asa.

N-astept niciodata cu infrigurare vreo zi declarata drept sarbatoare in masa. Chiar ne bucuram toti in acelasi timp, in aceeasi zi, de acelasi lucru? Ma indoiesc. Poate ne pare bine ca suntem liberi de la serviciu, ca putem sa luam pranzul in familie, ca ne revedem rudele, dar de ce sa astept sa-mi stabileasca cineva ziua in care pot face toate aceste lucruri?

As lucra fericita azi ca sa fiu libera pe 14 mai. Stie cineva ce e pe 14 mai? Nu. Si ce daca? E sarbatoarea mea si n-am nevoie sa se bucure nimeni de ea, in afara celor direct implicati (si suntem doar 2:) ).

Cu toate astea, sa stiti ca am oua vopsite acasa. De ce le-am vopsit? Fiindca mi s-a parut distractiv. Am gasit o vopsea care nu trebuie dizolvata in apa, n-are nevoie de otet sau ulei, ci se pune in palme si se trece oul prin ea. Rosie n-avem, dar rozul de pe ouale mele arata demential. Ba, am combinat rozul cu albastrul si a iesit un mov minunat. A fost o placere sa ma joc asa. Daca ma straduiesc, gasesc cate o bucurie in fiecare zi, oricare ar fi ea.

Iar Pizza Carbonara pe care am comandat-o a fost o minunatie. Stiu ca se mananca miel, dar eu prefer sa ma joc cu el viu, decat sa-l inghit. O fi si asta vreun pacat?A nu se intelege ca sunt vreo vegetariana. Nu, dar pentru miel am eu o slabiciune aparte. :)

Poate nu sunt in randul lumii, dar poate nici nu mi-am facut un scop din asta. Poate vreau sa am senzatia, cateodata, ca sunt libera, ca nu ma inregimentez in niciun curent, dogma, traditie. E o senzatie, stiu, fiindca se mai gaseste cate cineva care sa ma traga de maneca. Dar in discutii de-alea grele refuz sa ma bag. Nu dau explicatii despre credinta mea, despre religie, despre toate cele nepalpabile, pe care le consider foarte intime si de neexpus la taraba, dar care pentru altii reprezinta motiv de cearta, ura, razboi.

La mine e mai simplu. Te las sa traiesti linistit, cum vrei tu, dar lasa-ma si tu pe mine sa traiesc cum vreau eu. Nu ma obliga sa simt ca tine, sa fiu ca tine, sa vibrez la aceleasi lucruri care te anima pe tine. Mai mult decat atat, pot sa inteleg ca esti cuprins azi de o stare speciala, de o emotie profunda si de aceea iti doresc, draga cititorule, sa fii linistit, fericit, cu pace, cu lumina, cu tot ce iti doresti!

Paste fericit!

10 Apr 2013 LIKE-ul de pe Facebook

Imi povestea cineva ca in zilele noastre, cand marile firme isi impart bugetele de publicitate, verifica inclusiv numarul de LIKE-uri pe care il are pagina de Facebook a viitorului (eventual) partener de afaceri. Tot in discutia aceasta abracadabranta a secolului XXI am aflat ca celebrele LIKE-uri se pot cumpara. Si-atunci care mai e relevanta? Ceva imi scapa din socotelile astea pragmatice si inselatoare.

Daca lucrurile stau chiar asa problema se simplifica, oarecum. Tu cumperi LIKE-uri, atunci cand esti cautat pe FB faci o impresie buna, ai sanse sa pui mana pe vreun contract si toata lumea e multumita.

Dar ce te faci daca esti visator, ametit sau doar sincer cu tine si cu altii si vrei sa vezi cata lume te place (pe tine sau afacerea ta) de-adevaratelea? Eee, atunci treaba se complica.

La inceput, astepti sa vezi cine te sustine. E momentul in care incepi sa-ti cunosti prietenii virtuali. Banuiesti ca primii care iti vor sari cu LIKE-ul sunt cei pe care ii cunosti personal si se presupune ca aveti o relatie mai apropiata. S-ar putea sa te inseli.

Urmatorii sunt cei care te-au cautat din convingere si care iti dau LIKE-ul lor din suflet. Acestia sunt cei pretiosi pe care te poti baza oricand. Din pacate, numarul lor e redus, ca in viata. Pe cata lume te poti sprijini in realitate atunci cand ai nevoie?

Apoi, urmeaza momentul in care incepi sa te intrebi daca ceea ce postezi tu, pagina ta, informatiile pe care le publici sunt intr-adevar de “LIKE-uit”. N-ai cum sa fii obiectiv facand aceasta analiza. Pana la urma, sunt bucati din viata ta, din gandurile tale, din munca ta si fiecare te reprezinta. Cum ar putea cineva sa posteze, de exemplu, poze cu copilul sau si fiindca “prietenii” raman reci si insensibili, nereactionand in functie de asteptari, sa inceapa sa se intrebe daca nu cumva copilul e cam uratel sau neinteresant?

Cand trece si perioada asta de framantari provocate de LIKE-ul amarat, incepe milogeala. Ai sperat ca miile de prieteni care de multe ori s-au cerut ei insisi in lista ta (aici e paradoxul), sa se simta si sa reactioneze. Daca asta nu s-a intamplat, la inceput timid, apoi mai agresiv, le sugerezi tu ce ti-ai dori sa faca. Unii pricep, altii nu. Pe cei din urma ar fi indicat sa-i stergi fiindca, la fel ca-n viata, s-ar putea sa tina ocupat un loc pe care un altul l-ar merita. Avantajul e ca pe FB chiar poti sa faci asta.

Bineinteles, mai sunt si din aceia care, satui de postarile tale imperative, iti dau ei Delete. Fara sa stie iti fac un favor. Daca ar fi si in realitate asa, ar fi minunat. Cati oameni, in viata de zi cu zi, nu te-au dezamagit, incurcat, tradat si totusi v-ati pastrat unii pe altii in cercul de relatii doar pentru a pastra aparentele?

Stiu ca citind aceste randuri multi vor spune ca nu pun niciun pret pe LIKE-uri, ca nu-i intereseaza si ca posteaza pe FB doar pentru ei, pentru placerea lor. Daca e asa, de ce nu-si fac un jurnal pe care sa-l tina in geanta si sa-l completeze atunci cand simt nevoia? Sau de ce profilul lor de FB este public? Nu cumva spera ca altii sa vada, sa reactioneze, sa le dea un semn? Dati-mi voie sa cred ca da.

Intr-adevar, mai sunt si persoane care n-au cont pe FB si habar n-au la ce le-ar folosi. Traiesc bine merci si fara. Dar ce te faci daca vine investitorul/sponsorul/marea iubire/prietenul din copilarie/sora pierduta/fratele ratacit si tu nu existi pe cea mai importanta platforma de socializare? Ramai nesponsorizat? Neiubit? Fara familie? Nu cred. Facebook-ul e doar o iluzie, iar LIKE-ul e doar o amagire.

 

25 Feb 2013 Artistii masinisti

Dupa saptamani intregi de munca sustinuta, dar extrem de placuta, mi-am reluat vechile tabieturi. Acum am timp sa ma intalnesc cu prietenii si-mi face o deosebita placere sa le raspund intrebarilor legate de experienta mea legata de lucrul cu profesionistii de la Disney. Sunt mandra ca am avut sansa de a lucra cu cei care reprezinta, practic, nivelul maxim in domeniul spectacolului pentru copii. Totusi, mi-e teama ca entuziasmul meu sa nu devina obositor. De aceea, cand mi-a spus Alina Grozea ca ar fi frumos sa povestesc si pe acest blog cate ceva din cele ce-am trait eu in ultima perioada, am cam stat pe ganduri. Oare intereseaza pe cineva cum sunt profesionistii unei industrii cu mecanisme bine puse la punct si cu reguli stricte? Suntem dispusi sa invatam ceva de la cei care au reusit sa se impuna prin munca, disciplina si pasiune?

Pentru ca raspunsul meu e “DA”, voi urma sfatul Alinei si va voi povesti cate ceva din culisele spectacolului “Mickey’s Magic Show” pe care am avut sansa sa-l prezint la Sala Palatului. Si ma voi opri la lucrurile simple, aparent marunte, dar pe care in tot firescul lor, pe aici, pe la noi, nu le-am intalnit. Voi vorbi despre oamenii care nu se vad, dar care fac spectacolul din umbra. Despre oamenii aceia imbracati mereu in negru, echipati cu statii cu ajutorul carora comunica neincetat, care duc pe umerii lor firavi decoruri impresionante, care cos cu mainile lor fiecare paieta care sta sa cada de pe costumul artistilor. Da, va voi povesti intamplari mici cu oamenii mari din echipa tehnica a unui spectacol care strabate continente.

Masinistii. Asa ii numim noi. Cei care lucreaza in teatru ii cunosc foarte bine. Le stiu obiceiurile, vocabularul, dragul de munca, viciile si disponibilitatea. Cu masinistii lor, cei despre care vreau sa va povestesc, mi-am petrecut doua saptamani, zi de zi, cate 10-12 ore. I-am vazut in timpul liber, dar si la munca, iar comportamentul le- a fost impecabil. De exemplu, la unul dintre spectacolele de inceput, cand stateam in culise ca sa-mi repet intrarile, ma pozitionasem langa “pantalon” (fasia de panza din lateralul scenei) ca sa vad ce se intampla pe scena. Unul dintre masinisti s-a apropiat de mine si mi-a spus soptit: “Doamna, va rog sa va mutati putin mai incolo, doar un minut, pana bagam noi recuzita in scena”.  Mi-am cerut scuze si m-am indepartat de locul nepotrivit in care ma asezasem. Imi ramasese in minte cuvantul “lady” cu care mi se adresase. Si pana sa ma dezmeticesc eu din uimire, omul isi face treaba, duce tunul imens pe scena, apoi revine langa mine si imi spune la fel de politicos: “Multumesc! Acum puteti sa va asezati la loc”. In focul spectacolului, in mijlocul treburilor sale pe care eu i le incurcasem putin, omul a avut grija mea si a faptului ca m-a dat mai incolo.

Odata, cand am iesit de pe scena, sunetistul s-a repezit spre mine doar ca sa-mi aranjeze un fir de par care se agatase de lavaliera, desi gestul acesta urma sa-l fac eu, imediat cum plecam din lumina reflectoarelor. N-am apucat. Prompt, profesionist, s-a ingrijit el si de asta.

Cabiniera m-a asteptat cu o camasa noua imediat cum am pus piciorul in culise, cand a vazut ca cea pe care o aveam nu statea chiar cum trebuie. Totul se derula cu atata rapiditate si profesionalism ca nici nu apucam sa ma dezmeticesc.

Indiferent de cine as fi avut nevoie din echipa tehnica, spuneam unuia dintre ei care dadea anuntul prin statie, iar cel solicitat raspundea invariabil: “Ajung intr-un minut. Multumesc!” Si ajungea. Nu conta unde era, ce facea si nici nu se simtea deranjat ca i-am tulburat linistea. E adevarat, nu-i solicitam in treburi personale, dar si asa, ar fi putut sa strambe din nas, sa ma lase sa astept ori sa ma ignore.

Exemplele ar putea continua la nesfarsit. De la fiecare am invatat cate ceva, iar prejudecatile legate de ierarhii mi s-au zdruncinat din temelii. La noi, toti sunt dive si “divi”, artisti importanti. La ei, prin comportament si profesionalism, si masinistii sunt artisti.

http://nouria.wordpress.com/2013/02/19/profesionistii-de-la-disney-livemickeys-magic-show/

 

 

06 Jan 2013 Cine sunt eu?

Nu, n-am de gand sa filosofez. Eu stiu cine sunt si n-am nevoie sa ma lamureasca altii. E doar un demers de a pune lucrurile in ordine, pornit in urma unui mesaj (primit pe Facebook) care m-a facut sa ma gandesc la cine sunt eu si la cine cred unii oameni ca as fi.

Cateva lucruri in ceea ce ma priveste sunt evidente, altele nu.

Sunt femeie. Sunt mama. Sunt prietena unor oameni. Sunt fiica unor parinti, nepoata unor bunici si asa mai departe. Sunt actrita. Sunt bruneta si am parul lung. Sunt un om liber.

Nimic deosebit ori iesit din comun.

Pe Facebook sunt Nouria Nouri, iar profilul meu le e disponibil numai celor carora vreau eu sa le fie.  Acolo, in casa si lumea mea virtuala, sunt o persoana care in virtutea celor enumerate mai sus e libera sa-si posteze parerile, ideile, gandurile, sentimentele, preferintele, simpatiile ori antipatiile. Nu reprezint pe nimeni, sunt doar eu: femeia care naste copii, care face curat in casa, care citeste, care merge la toaleta, care plange, care sughite, care joaca (mai nou) Criminal Case :) , care admira ori detesta, care asculta muzica, vede filme si care face toate cele lumesti, om fiind. N-am nevoie de PR ca sa-mi traiesc viata. Nu-mi trebuie impresar ca sa-mi plateasca facturile. Nu sta lumea la capataiul meu sa-mi puna comprese cand mi-e rau si nici nu alearga ea la spital cu copiii mei in brate cand sunt bolnavi.

E adevarat, mai exista o latura a mea: cea profesionala. Din pacate sau din fericire, profesia mea e una care se adreseaza publicului. Prin prisma meseriei mele joc roluri. Pe unele mai bine, pe altele mai rau. Dar oricum ar fi, sunt doar niste roluri si le interpretez doar in cadru organizat. Acolo sunt personajul X sau Y, acolo am responsabilitatea muncii mele si depinde doar de mine sa mi-o fac cu profesionalism. Cand s-au stins luminile si scena a ramas in intuneric, cand s-a terminat filmarea ori s-a inchis microfonul, sunt din nou Nouria. Omul care are pareri, care poate sa aline cu o vorba buna sau sa injure, care vine acasa si rade sau plange, care-si face cumparaturile la magazin ori iese pe strada si se inghesuie in autobuz.

In aceste momente, cand sunt EU, nu dau voie nimanui sa-mi dicteze (si nici macar sa-mi sugereze) ce sa fac, ce sa spun, cum sa spun. Regizori, sefi, PR, impresari, manageri sau cum s-or mai chema ei am doar la serviciu. In rest, sunt un om liber, sunt o femeie de 37 de ani care de-a lungul vietii a stiut sa traiasca decent si discret dupa propriile reguli. Nu dau socoteala nimanui pentru deciziile mele si in timpul liber nu-mi asum responsabilitati care nu-mi apartin si nu ma intereseaza. Le am eu pe ale mele.

 

 

23 Dec 2012 Masina cu viata
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , , ,  | 4 Comments

Cand te urci intr-o masina, primul care te intampina e mirosul. Sunt masini in care troneaza arome exotice ametitoare. Sunt masini care au impregnat in canapele miros de tutun. Eu am mers ieri cu o masina care avea un puternic parfum de fericire. Nu e nicio figura de stil. Chiar am avut senzatia ca pot atinge cu mainile mele fericirea celor doi pasageri si am inspirat cu pofta ca sa fur si eu putin din aerul ce le apartinea. Bucuria si emotia dragostei, a regasirii m-au tulburat fiindca pluteau atat de lin printre fiarele bolidului, incat aveam impresia ca sunt contagioase. Rasete haotice, fara niciun sens aparent, priviri complice pline de mandrie, cadouri delicate primite fara sa le merit, o stare de bine si de implinire pe care n-am vazut-o decat prin filme.

Cand am coborat, am plans. Si n-am stiut sa spun de ce. Acum stiu, dar ma tem sa spun. Pot doar sa le doresc sa prelungeasca aceasta stare la nesfarsit si sa n-o lase sa dispara. Cu niciun pret. Asta e tot ce ramane cand tragi linie si aduni. Cand totul e moarte in jur, trebuie sa tii cu dintii de viata si s-o traiesti!

http://www.youtube.com/watch?v=tqAJdlf0m5Y

09 Nov 2012 Cine mai doreste un divort, cine mai pofteste?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , ,  | 6 Comments

Acum cateva zile, pe blogul meu, dar si pe al sotului meu am gasit o cautare de termeni foarte interesanta: “nouria nouri divorteaza”. M-am amuzat impreuna cu Daniel si  o compatimeam pe acea persoana dezamagita ca n-a gasit nicio informatie legata de un asemenea subiect. Dincolo de glumele noastre si de penibilul cautarii, stau sa ma gandesc ce fel de oameni sunt cei cu asemenea preocupari. De unde placerea asta morbida de extaz in fata problemelor, nenorocirilor ori nefericirilor altora? Cine-si doreste sa asiste la durerea semenilor? Cine jubileaza?

Dupa parerea mea, oamenii care cauta mizeria cu orice pret sunt ei insisi niste mizerabili. Dorinta de a vedea ca altora le e rau, ca sufera, cred ca vine din dorinta de a se minti ca ei nu sunt chiar atat de jalnici. E modalitatea lor de a se simti superiori: uite ca eu nu am facut asa, uite ca eu sunt mai tare, mie mi-e mai bine in mizeria mea. Sau mai exista unii care pandesc dupa colt si asteapta precum mustele sa se aseze pe… miere si sa guste putin. Astia sunt si mai patetici. Ce fel de viata or avea daca privesc si asteapta dupa vietile altora?

Una peste alta, adunate toate datele, de oamenii astia, indiferent din ce categorie ar face parte, mi-e mila. Mi-ar placea sa-i ajut sa se bucure, sa le dau satisfactie, sa-i vad topaind si zburand deasupra conditiei lor de chivute agatate de gaura cheii, dar din pacate nu pot face nimic.

Cine mai doreste un divort, cine mai pofteste sa bata pe la alte usi. A mea e inchisa si nici n-o deschid ca sa dau de mancare milogilor.

09 Oct 2012 Tupeul

Dictionarul spune ca tupeu inseamna “indrazneala, cutezanta care intrece limita cuvenita; obraznicie, impertinenta”. Probabil este o varianta mai veche a dex-ului cea la care fac referire. In zilele noastre definitia ar fi alta: tupeu = reusita. Va rog sa ma contraziceti daca gresesc!

Sa stai in banca ta, sa pleci privirea, sa iti ceri scuze, sa renunti, sa nu intri pe fereastra atunci cand esti dat afara pe usa, sa te retragi in tacere, sa nu te expui, sa nu te dai in spectacol, sa nu jignesti, mai pe scurt sa n-ai tupeu este echivalent cu ratarea. Vei fi un nimic pe care nu-l baga nimeni in seama, caruia nu-i va ridica nimeni statuie pentru decenta, ba se vor gasi chiar cate unii care sa te striveasca si sa-ti rada in nas ca ei au reusit spre deosebire de tine.

Tupeul este cartea pe care trebuie s-o joci ca sa razbati. Cu cat esti mai impertinent, cu atat starnesti mai mult interes. Cu cat te lauzi mai mult cu merite inchipuite, cu atat se gasesc mai multi fraieri care sa te creada. Cu cat strivesti mai multe cadavre, cu atat locul tau va fi mai sus, mai in varf, unde aerul e mai rarefiat si unde nu-ti mai ajung la nas mirosurile de hoituri peste care ai trecut.

Tentatia sa fii printre castigatori este mare. Cateodata mimezi si tu asa-zisul tupeu, dar nu stiu cum se face ca sacalii din jur te miros si stiu ca ceea ce faci nu-i decat o copie palida a ceea ce inseamna “cutezanta care intrece limita cuvenita”. E suficient un cuvant sau o privire ca sa te retragi spasit, cu coada intre picioare ca un caine care tocmai a primit un sut in fund.

Ca sa ai tupeu trebuie sa fii educat asa. Sa ai modele printre cei din neam cu tine, printre cei langa care vietuiesti, in jurul carora te-nvarti. Si mai trebuie sa-l exersezi temeinic pana sa devii un tupeist autentic si demn de bagat in seama. Ce folos ca ridici si tu vocea o data sau deranjezi un om de maximum doua ori daca a treia oara mori de rusine, te crispezi si ti se intoarce stomacul pe dos la gandul ca ai putea deveni penibil, stresant ori obositor? Daca esti obisnuit sa nu deranjezi, sa nu stanjenesti, sa nu superi, cum ai putea sa razbati in lumea asta?

Imi spunea o persoana, odata, ca in ziua de azi trebuie sa ridici mana si sa arati ca esti si tu aici, sa n-astepti sa te invite cineva, sa intri neinvitat fiindca fiecare e pentru el si nu-si bate nimeni capul pentru tine si problemele tale. Foarte incurajatoare perspectiva. Sa pornim cu avant si cu manutele sus spre reusita! Sa ne inarmam cu tupeul din dotare (aia care-l au) si sa rupem gura targului! Dar daca nu posezi asa ceva? Care-s sansele tale reale?

02 Oct 2012 Ultimul om

Ma aflu intr-o perioada din viata mea in care mi-am promis sa nu ofer mai mult decat primesc. Supralicitarea pe care o practic in toate relatiile mele m-a facut sa ma simt de multe ori fraiera, penibila, prostita. In prima faza am crezut ca e firesc asa: sa fiu prezenta in orice situatie cu toate simturile (inclusiv cu cel bun), sa ma arunc intr-o cauza cu tot ce am mai frumos, sa-mi pun pe tava toate capacitatile pentru ca totul sa mearga bine si cei din jur sa fie multumiti.

In mare parte am avut dreptate. Totul a mers minunat, cei care mi-au fost prin preajma s-au bucurat de implicarea mea neconditionata, dar… fiindca exista si un dar, cand am cerut reciprocitate, deodata s-a facut liniste in jur si toti s-au imprastiat.

A urmat momentul de soc. N-am inteles ce s-a intamplat. Oameni care altadata ma copleseau cu admiratia lor, cu felicitarile, unii chiar cu o bine disimulata dragoste au disparut in ceata. Avusesem proasta inspiratie sa-mi cer rasplata. Indraznisem sa cred ca merit mai mult decat o mangaiere pe cap si-un sarut pe frunte. Nu ma gandisem la posibilitatea ca toate cate le-am oferit valorau ceva doar atata vreme cat nu ceream nimic in schimb. Credeam ca oamenii se bucura de implicarea mea, nu ca profita de ea. Cand colo, ce sa vezi? Ei chiar asta faceau! Imi foloseau fiecare cuvant, fiecare idee, toate aptitudinile, tot sufletul.

Mi-a fost tare greu cand am inteles asta. M-am simtit ultimul om (vorba cantecului trupei Vama), am suspinat adanc in perna, am pierdut cateva nopti gandindu-ma la planuri de razbunare, am trecut si printr-o perioada de izolare (iata motivul pentru care n-am mai scris pe blog), dar a venit ziua in care am inteles adevarul. Era simplu si nu necesita cine stie ce eforturi.

Acum stiu: daca vrei sa fii linistit si sa ai sufletul impacat, nu oferi niciodata, dar NICIODATA, mai mult decat primesti. De ce sa ajungi sa te simti tu ultimul om cand cei din jur n-au niciun fel de mustrari de constiinta? De ce sa te simti vinovat pentru neputintele altora? De ce sa nu fii destept si sa nu intrebi de la inceput: cat ai de oferit? Ei bine, tot atat ai de primit.

http://www.youtube.com/watch?v=Vtrte-8per8

 

22 Aug 2012 A mai trecut un tren
 |  Category: Uncategorized  | 4 Comments

M-am gandit mult daca sa scriu sau nu ceea ce urmeaza. Am luat in calcul toate consecintele. Am pus in balanta adevarul eliberator si tacerea lasa. Am ales adevarul. Si nu e unul descoperit in premiera, ci e stiut de cand lumea, dar constientizat doar cateodata.  Adevarul e ca suntem foarte singuri. Pluraul folosit e doar o reminiscenta a lipsei de curaj.

Mi s-a oferit o sansa, profesional vorbind. Aceasta latura a existentei mele e cea mai putin exploatata de mine, din diverse motive. Acum, insa, m-am trezit cu o frumoasa oportunitate pe care am ratat-o. De ce? Fiindca n-am gasit pe cineva care sa stea cu copilul meu cel mic. Suna cam ciudat, dar chiar asa mi s-a intamplat. Am apelat doar la prieteni. Probabil daca as fi fost suficient de disperata as fi apelat si la dusmani, dar n-am facut-o.

Nu m-am suparat pe nimeni. Stiam ca fiecare dintre cei cu care am vorbit m-ar fi ajutat daca ar fi putut. Ghinionul meu a fost sa nu poata.

Asta e. A mai trecut un tren. Si vor mai trece si altele.

Probabil de aceea ii admir pe cei care stiu sa se urce si din mers, si fara bilet, si fara sa cunoasca destinatia. Ei sunt oamenii care reusesc in viata, pe care ii privim de pe tristul peron fara sa facem nimic ca sa ne ocupam locul nostru din compartimentul de clasa intai.

 

 

23 Jul 2012 DA sau NU?
 |  Category: Uncategorized  | 6 Comments

Am crezut despre mine ca sunt un om al extremelor. Mereu m-am incapatanat sa cred ca singurele nuante care definesc o situatie sunt albul si negrul. Griul mi se parea culoarea compromisului. Aveam impresia ca doar cei care vor confort cu orice pret pot opta pentru ea. Apoi imi imaginam ca viata lor se consuma in lumini spalacite si ca nu va avea stralucirea unei alegeri clare.

In ultima vreme, asaltul de indemnuri de a alege intre DA si NU, m-a facut sa-mi para imbecila toata filosofia mea despre culorile din viata. Toata disperarea unora de a ma convinge sa aleg albul sau negrul (care-o fi acela nu stiu) m-a scarbit atat de mult, incat pentru prima data in viata as alege griul. Cu toata lipsa lui de asumare, cu toata spoiala pe care o presupune.

Acum e momentul sa decizi daca e alb sau negru, ar spune unii. Acum e momentul in care m-am decis sa nu-i las pe altii sa-mi spuna ce sa fac, as spune eu.

Ma tulbura agresiunea unora, ma mahneste disperarea altora. Vad in jurul meu oameni dragi, cu care altadata imi facea placere sa vorbesc, care se schimonosesc, se schimba la fata atunci cand e vorba de DA sau NU. In trecut imi tineau teorii despre calea de mijloc, despre faptul ca lucrurile nu sunt intotdeauna albe sau negre, ca este un semn de imaturitate sa nu iei in calcul si o cale de mijloc, iar acum, tocmai ei sunt disperati sa ma convinga ca trebuie sa ma decid. Ori e alba, ori e neagra.

Oricat as incerca sa schimb subiectul, oricat m-as stradui sa indrept discutia spre ape calme, oamenii din jurul meu sunt agitati. Au idei putine, dar fixe. Oricare ar fi ele. Sunt obositori si mult prea incrancenati. Iar atitudinea lor ma face sa ma retrag in casa mea, cu familia mea, si sa-mi pastrez libertatea de a fi normala, nepervertita, libera.

Saptamana aceasta, mai mult ca niciodata, la intrebarea DA sau NU? as raspunde POATE.