Ma aflu intr-o perioada din viata mea in care mi-am promis sa nu ofer mai mult decat primesc. Supralicitarea pe care o practic in toate relatiile mele m-a facut sa ma simt de multe ori fraiera, penibila, prostita. In prima faza am crezut ca e firesc asa: sa fiu prezenta in orice situatie cu toate simturile (inclusiv cu cel bun), sa ma arunc intr-o cauza cu tot ce am mai frumos, sa-mi pun pe tava toate capacitatile pentru ca totul sa mearga bine si cei din jur sa fie multumiti.
In mare parte am avut dreptate. Totul a mers minunat, cei care mi-au fost prin preajma s-au bucurat de implicarea mea neconditionata, dar… fiindca exista si un dar, cand am cerut reciprocitate, deodata s-a facut liniste in jur si toti s-au imprastiat.
A urmat momentul de soc. N-am inteles ce s-a intamplat. Oameni care altadata ma copleseau cu admiratia lor, cu felicitarile, unii chiar cu o bine disimulata dragoste au disparut in ceata. Avusesem proasta inspiratie sa-mi cer rasplata. Indraznisem sa cred ca merit mai mult decat o mangaiere pe cap si-un sarut pe frunte. Nu ma gandisem la posibilitatea ca toate cate le-am oferit valorau ceva doar atata vreme cat nu ceream nimic in schimb. Credeam ca oamenii se bucura de implicarea mea, nu ca profita de ea. Cand colo, ce sa vezi? Ei chiar asta faceau! Imi foloseau fiecare cuvant, fiecare idee, toate aptitudinile, tot sufletul.
Mi-a fost tare greu cand am inteles asta. M-am simtit ultimul om (vorba cantecului trupei Vama), am suspinat adanc in perna, am pierdut cateva nopti gandindu-ma la planuri de razbunare, am trecut si printr-o perioada de izolare (iata motivul pentru care n-am mai scris pe blog), dar a venit ziua in care am inteles adevarul. Era simplu si nu necesita cine stie ce eforturi.
Acum stiu: daca vrei sa fii linistit si sa ai sufletul impacat, nu oferi niciodata, dar NICIODATA, mai mult decat primesti. De ce sa ajungi sa te simti tu ultimul om cand cei din jur n-au niciun fel de mustrari de constiinta? De ce sa te simti vinovat pentru neputintele altora? De ce sa nu fii destept si sa nu intrebi de la inceput: cat ai de oferit? Ei bine, tot atat ai de primit.
http://www.youtube.com/watch?v=Vtrte-8per8
Buna Nouria:)dupa ce am citit ce ai scris nu pot spune decat ca: da,felul in care ai decis sa procedezi cu anumite persoane este unul foarte corect si normal:)si eu am ajutat fara sa cer nimic inapoi,atunci poate nu aveam nevoie de ajutor dar………pentru ca este un dar,intotdeauna(asa cum spui si tu),cand a venit vremea sa apelez nu mi s-a intors spatele,am fost ajutata pe loc :)totusi nu pot compara situatia mea cu a ta,este un pic dificil la tine ,am sa-ti scriu ceva ce am citit mai demult,undeva pe net:daca ai succes,vei dobandi cativa prieteni falsi si cativa dusmani adevarati:)fii de succes oricum :)te pup cu drag
Sunt realmente sigura ca ,undeva, candva,cei ce v-au facut sa simtiti asta se vor simti umiliti de propria josnicie! Dvs sunteti un mare , dar mare om de cuvant , profesionist pana in maduva oaselor! O sa fie bine si ptr dvs! Am mare incredere in talentul dvs! Bravo!
Am devenit o piata de vandut si cumparat,chiar si suflete ,o jungla unde sufletele mici si neomenoase isi fac jocurile murdare ,acesta este purul adevar si pentru asta este bine sa ai rezerve in tot ce intreprinzi inainte de a-ti “deschide aripile” ! Din pacate, lupta pentru supravietuire este dura dar nu trebuie sa ne lasam batuti ,mai ales cand in afara de profesionalism si dedicatie avem si bunul simt, ceea ce altii nu au, pentru a intelege cand se intrece masura! Mergi inainte, Nouria, caci ai valoare si nu te mai simti “ultimul om” caci sunt altii ce vor trebui sa aiba acest sentiment, oricum viata probabil le va plati asa cum merita ,intr-o zi !! Succes in tot ceea ce ti-ai propus si pace in suflet,nu-l mai chinui !