Toate femeile care devin mame marturisesc ca ziua venirii pe lume a puiului lor este cea mai frumoasa zi din viata. Si chiar asa este. Dupa 9 luni de emotii, curiozitate, transformari de toate felurile, vine momentul cand toate intrebarile isi gasesc raspuns, toate nelinistile se transforma in trecut, iar asteptarea e innobilata de aparitia fiintei mici si nevinovate.
Cand vorbesc despre copilul lor, mamicile nu mai prididesc cu laudele, si daca stai sa le asculti zeci de ore, tot atat ar povesti si ele despre gingasiile bebelusului, despre primii dintisori, pasi ori silabe. Pana la urma, se stie ca fiecare mama isi vede copilul ca fiind cel mai cel.
Sunt, insa, lucruri despre care o mamica nu indrazneste sa vorbeasca in public, cu voce tare. Ba unele, din teama de a nu parea nepotrivite cu statutul de mama, nu spun absolut nimanui ce simt ori gandesc in legatura cu noul nascut.
Asa mi s-a intamplat mie dupa ce am avut primul copil. Ma bucuram de tot ceea ce inseamna el, dar existau momente cand nu mai puteam. As fi plecat de acasa, as fi dat orice pentru un moment de liniste, m-as fi retras in varf de munte ca sa dorm 24 de ore din 24. Totusi, daca m-ar fi intrebat cineva, n-as fi recunoscut nici in ruptul capului. Trebuia sa par tot timpul odihnita, disponibila si gata s-o iau de la capat de fiecare data cand se crapa de ziua.
Habar n-aveam eu atunci ca soarta fusese blanda cu mine si ca, de fapt, copilul meu chiar era un ingeras. Nu se trezea noaptea plangand (dar eu ma trezeam sa-i dau de mancare), nu se dadea cu fundul de pamant cand voia ceva si nici nu distrugea casa in explorarile lui firesti.
Aveam sa aflu mai tarziu, mai exact fix acum un an si patru luni (azi e ziua fetitei mele, adauga 4 luni la primul anisor 
!) ca se poate si mai rau, si mai greu.
Mi-am dorit atat de mult o fetita, ca n-a mai contat diferenta de varsta dintre copii. Iar ea a venit, cu toata bucuria dupa ea, dar si cu mult chin. In primele patru luni n-am avut zi, n-am avut noapte. Eu si sotul meu ne ocupam de ea, dar si de cel mare, fara sa acceptam pe cineva prin preajma. Ajungeam sa ne tinem de pereti. Aveam senzatia ca se misca totul in jur, ca ne apropiem de linia de finish, cand, de fapt, totul abia incepuse.
Norocul meu a fost ca n-am mai tacut. Am avut curajul sa spun cu voce tare ca vreau o pauza. Am imbracat copilul, eu am ramas in treningul de casa, si am plecat in alt oras, la mama, i-am pus copilul in brate si i-am spus ca doua zile nu ma mai vede. S-a mirat femeia, ca pana atunci refuzasem cu indarjire orice ajutor, convinsa fiind ca eu si sotul meu ne vom descurca de unii singuri. Ceea ce am si facut, dar dupa gura de libertate pe care ne-am luat-o.
Mamele nu vorbesc despre momentele astea fiindca li se pare ca oamenii le vor huli, nu indraznesc sa povesteasca despre lacrimile varsate in perna din cauza momentelor cand se simt neputincioase, depasite de situatie. E o rusine sa recunosti ca vrei sa traiesti si tu putin pentru tine, pentru ca mai apoi sa ai puterea s-o iei de la capat.
Asa se nasc frustrarile, nemultumirile, reprosurile, datul vinei pe celalalt si craterele din relatii. Avem senzatia ca suntem mame perfecte, ca putem munci pana la ultima suflare, ca doar noi suntem in stare sa le facem pe toate, fara sa recunoastem, cateodata, ca am obosit, ca ne e dor de noi, ca avem nevoie sa bem o cafea cu o prietena, in liniste, fara sa alergam disperate la programul de acasa.
Pana la urma ce inseamna sa fii o mama buna? Sa stai 24 de ore din 24 impreuna cu copilul tau? Sa te rupi de lume si de viata sociala? Sau o mama buna este tocmai aceea care are timp si pentru ea, care se poate relaxa cand simte nevoia si care e in stare sa ii zambeasca puiului ei cu duiosie, cu dragoste iar el sa-i simta doar iubirea, nu neputintele, spaimele si limitele?
Vai, Nouria, eu sunt convinsa ca nu ma voi descurca singura nici macar o zi. Nu am experienta, nu stiu mai nimic despre copii si despre nevoile lor si oricat de mult citesc, tot am impresia ca raman o tona de intrebari fara raspuns. Eu voi fi una din mamele care va striga in gura mare ca are nevoie de ajutor si nu stiu daca este bine asa. Sunt la cealalta extrema…Tu ai fost convinsa ca va veti descurca doar tu si sotul tau, eu sunt convinsa ca eu si sotul meu nu ne putem descurca fara ajutor. Poate ma insel, dar ma panicheaza doar gandul ca nu voi fi in stare sa imi cresc propriul copil fara sa clachez. Evident ca sunt incurajata din toate partile si toti imi spun ca a fi mama se invata pe parcurs, ca lucrurile vor veni de la sine, ca o sa ma adaptez fiecarei situatii si ca mamele cresc copii de cand lumea si pamantul. Sunt sigura ca asa este, dar eu spun de pe acum…O sa am nevoie de ajutor si nu cred ca va fi o rusine sau un semn de slabiciune.
M-ai facut sa zambesc, Laura! Ce-mi place de tine!
Asa sa faci! Sa nu iei totul asupra ta, sa-i inviti si pe altii sa contribuie la cresterea puiului ca asta nu inseamna, in niciun caz, ca esti o mama mai putin buna, ci una mai rationala decat altele. 
Sa fii o mama buna inseamna,cred, sa fii o mama fericita si iubita
Atunci esti capabila sa oferi, sa primesti , sa-ti asumi, sa recunosti si…..sa fii exemplu.
Tinand cont insa ca limbajele iubirii sunt diferite ,de multe ori asteptam ce nu primim si oferim ce nu se asteapta…. De aici marea confuzie, frustrare, nemultumire…. ca neintelegerea vine din necunoastere……si cand mamele ajung sa spuna si nu sunt auzite….neintelegerea vine din neiubire…..
Dupa zambetul si lumina pe care-o emani cred ca-ai gasit echilibrul. Sa-ti traiasca fetita, sa-ti traiasca copiii !
Ganduri bune !
Mare dreptate ai, deniss! Citesc in spatele cuvintelor o mare intelepciune, o experienta de viata si un drum luminos pe care l-ai gasit. Ma bucur ca mi-ai scris si te mai astept, cu drag!
Nouri, eu cand o sa am un copil – daca o sa se intample minunea asta, o sa ma imbrac (nu stiu daca neaparat in trening), o sa-l duc la mama si o sa-i spun ca 18 ani nu ma vede!
Nu stiu cum e sa ai copii, dar stiu ca voi toti care aveti, oricat de greu v-ar fi in unele momente, nu regretati nicio clipa experienta asta. Si asta cred ca spune tot.
Si ca vii la 18 ani sa-l iei ca sa ai cu cine merge la club.
Nouria, am vrut sa zic – dar din cauza vitezei, a iesit numele de familie!
Draga mea Nouria, bun gasit si in noua casa!
Ce tema importanta ai abordat si cat de adevarata. Mai mult sau mai putin cred ca toate mamele trecem pe aici.
Am scris si eu un articol despre asta (http://liana-blog.navigate.ro/?p=317), despre felul in care am ales calea cea mai anevoioasa in cresterea fetitei mele, iar cand am realizat ca trebuie sa cer ajutor, nu mai aveam de la cine sa-l cer caci ne mutaseram in strainatate si nu aveam pe nimeni apropiat alaturi. Grele vremuri!
Acum am depasit problemele majore, am uitat luuungul sir de nopti nedormite, iar daca ne va mai da Dumnezeu un copilas, asa cum ne mai dorim, am sa aduc o doamna din tara, sa stea cu noi, macar pana trec noptile albe.
Te pup si daca vrei vreodata, abordeaza si probleme bonelor. Este asta o solutie viabila? Intreb si eu…
Liana
Bine ai venit, Liana! Nici nu vreau sa ma gandesc cum e sa ai copil mic fiind printre straini, departe de cei care te-ar putea ajuta. Dar vezi, pana la urma reusim. Mai greu, cu efort mai mult, dar cine se mandreste ca are o fetita dragalasa, frumoasa si sanatoasa?:)
O sa scriu si despre bone, multumesc pentru sugestie. Povestea mea cu bonele nu e reprezentativa, dar e senzationala.
Ma straduiesc sa merg catre Lumina, Nouria, dar multumesc pentru apreciere.
Alina as vrea sa se intample cat mai curand minunea, pentru ca am convigearea ca nu vei proceda asa.
Ganduri bune !
Buna Nouria
Dupa ce m-am gandit si m-am razgandit de mii de ori sa fac acest gest, indraznesc totusi cu inima stransa sa-ti povestesc ceva in legatura cu subiectul acesta… Desi mi-am pierdut candva, in urma cu cativa ani, dreptul de a-ti aminti de existenta mea, totusi acest post al tau mi-a readus puternic in memorie o poveste pe care ti-o datorez in intregime si iata ca nu m-au tinut franele… Sper din toata inima sa nu consideri total inoportun gestul meu.
Acum aprox 5 ani, Vera avea doar vreo 5 (sau 7) luni cand ajunsesem intr-o stare de oboseala si exasperare pe care o stim doar noi, eu, Tom… tu si Dumnezeu. Nu te cunoscusem de mult timp, totusi, vazandu-ma asa descompusa, mi-ai propus sa ma iei si sa ma duci departe de furia rutinei, doua zile. Sa-mi incarc bateriile. Era casa bunicii tale, o casa solitara si tihnita, o casa tamaduitoare! Am stat o noapte intreaga in balconul acela imens, am fumat in nestire si am baut cafele peste cafele, am ascultat muzica la un casetofon foarte vechi si am vorbit de parca am fi fost la spovedanie, inaintea mortii. Mai stii ce furtuna a fost toata noaptea? La propriu! Un spectacol incredibil de fulgere ne-a insotit si ne-a luminat intreaga noapte, care si-asa era “alba”. Mi-ai daruit (ai am sa folosesc o metafora auzita la un copil autist) o noapte in care “universul s-a pliat iar noi am devenit punctul de legatura intre cele doua lumi”. Lumea de acasa si lumea pe care o impartaseam cu tine. Am dormit in patul acela alb, al copilariei tale. Iti spuneam “principesa” si credeam, cu imfatuarea stupida a unui psiholog-de-spiru-haret, ca te pot intelege. Dar asta e alta poveste… Prietenia de atunci am pierdut-o, am ranit-o, am mintit-o, am aruncat-o prosteste in praf. Dar noaptea aceea in care m-ai salvat cu dragoste de la nebunie, nu am uitat-o, chiar daca mai tarziu, te-am facut sa crezi ca nu am meritat-o. A doua zi am coborat amandoua in salina, cu liftul acela infricosator. Jos era frig, tu ti-ai pus gluga aia galbena de la hanorac, am facut poze, am mai baut cate o cafea si iar am vorbit, am vorbit, am vorbit. Eram in adancurile lumii, noi doua, atunci. Mi-ai daruit energie sa fiu din nou o mama calma, fericita, cat pot eu de buna. Iti multumesc Nouria. Si, daca vreodata ai sa poti, iarta ratacirile unui om mic, care cu adevarat se zbate sa creasca… Cu drag! Ana
Ai un mare talent la povestit, Ana.
E mare lucru, intr-adevar, sa ai prieteni care sa te sprijine atunci cand ai nevoie, dar e si mai mare lucru sa stii sa-i pastrezi.
La multi ani frumoasei tale si multa sanatate. Trebuie sa recunosc ca si eu am suferit din acest motiv atunci cand l-am nascut pe baietelul meu, Robi – Cezar care la toamna merge la scoala. Nu am dormit mai mult de doua ore consecutiv pentru aproximativ 8 luni – ma straduiam sa par o mama odihnita, doar eram acasa 24 de ore ;-). Norocul meu era ca am avut un carucior foarte stabil si cand ieseam la plimbare aveam directia buna datorita lui;-)
Multumesc mult, Virgi! Ce mare s-a facut piticul tau! Acum pare ca au trecut repede cele 8 luni, dar atunci pareau ca nu se mai termina. Stiu cum e si numai cand imi aduc aminte ma apuca iar oboseala.
da! reala radiografia emotionala a unei mame! spusa fatis , fara rezerve , cu ganduri exprimate fara cenzura! cred ca sunteti o mama foarte dedicata! un mic sfat se poate? se simte in glasul fostei prietene cainta! ar fi interesant sa ne spuneti daca iertati ( asa pe ea , pe altii , pe dvs) sfatul meu ar fi sa va dedati desfraului uitarii si sa va inveliti cu aroma calda a sentimentului de dupa! de dupa iertaciune , evident! seara buna, dna!
Nessfrape, incerc sa fiu mama pe care copiii mei o merita si pe care si-o doresc.
In ceea ce priveste al doilea subiect, nu face obiectul unei dezbateri publice.
Nouria, bine te-am gasit in noua casuta.
Cred ca toate mamicile am trecut prin asemenea stari. Si eu simteam uneori ca o iau razna. Asteptam cu nerabdare sa ma intorc la serviciu,pe de alta parte masimteam oarecum vinovata cand imi vedeam copilul plangand dupa mine. Am stat acasa doi ani si tot doi ani, Alex n-a dormit nicio noapte intreaga. Asta insemnand ca se trezea de minimum 5 ori/noapte. Uneori se trezea din ora in ora, doar sa-l pun la san. Poate am gresit si eu prin faptul ca l-am alaptat 1 an si 10 luni. Nu cred ca as mai face-o vreodata. Cred insa ca cei doi ani in care am stat acasa cu el si-au spus cuvantul. Avem o relatie foarte stransa, foarte apropiata. Imi petrec tot timpul liber cu el, poate am exagerat in unele privinte. Recunosc ca sunt excesiv de protectoare cu el si ar trebui sa fac anumite schimbari, altfel o sa mi-o ridic in cap pe nora-mea.
Bine ai venit, Criss! Te asteptam.
Aici chiar ca trebuie lucrat cu manusi. 
Acum, tarziu, dupa ce lucrurile s-au intamplat, putem sa spunem ca aia am facut-o gresit, ca cealalta trebuia facuta altfel, dar atunci, daca ar fi indraznit cineva sa ne atraga atentia, cred ca am fi sarit ca arse. Asta e. Invatam din tot ce ni se intampla si mergem mai departe in asteptarea noilor provocari ce vor veni. De exemplu, nora.
@Nouria: cu manusi de box!
e frumos sa inveti din experienta altor mame,insa cand va veni timpul(iunie 2011)sa ma vad in fata faptului implinit nu stiu cum voi reactiona!sper ca D-zeu sa ma intareasca si sa devin acea mama de care bebelinul meu va avea nevoie pt ca doar sotul ma va putea ajuta cate putin!cred ca nimic nu e intamplator in lumea asta,deaceea merg cu inima deschisa in ceea ce priveste viata!sa va traiasca puii!