Cam asa mi-am petrecut vreo doua ore din viata, aseara, la Sala Palatului.
Ne-am luat bilete la concertul lui Tom Jones a doua zi dupa ce s-au pus in vanzare. Nu puteam rata o asemenea sansa. Am asteptat ziua de ieri vreo doua luni. Am ajuns cu un sfert de ora mai devreme si cu o tona de emotii dupa noi. Ne-am ocupat cuminti locurile, destul de in fata in asa fel incat sa vedem de aproape miracolul, nu doar pe niste ecrane, dar si sa-l auzim cum se cuvine. Locurile noastre erau destul de aproape de capatul randului, asa ca toti cei care au ajuns mai tarziu decat noi ne-au ridicat politicos in picioare ca sa le facem loc. La un moment dat, m-au obosit genuflexiunile astea, sus-jos, sus-jos, si am decis sa raman in picioare pana se ocupa toate scaunele din dreapta mea. Un grup de americani mi-a atras atentia. Erau voiosi, vorbeau destul de tare si cand au ajuns in dreptul randului nostru si-au cerut scuze in limba lor si au intrat si ei sa-si ocupe scaunele. Eram in picioare, imi feream ghetele sa nu care cumva sa ma calce vreunul pe bombeu si deja ma plictisisem sa tot zic “No problem, no problem”. La un “Excuse me”, insa, am ramas muta. In fata mea, la cativa centimetri, am dat nas in nas, la propriu, cu Kevin Costner. Prima reactie a fost sa ma asez, dar nu puteam de el. Era langa mine si inca nu trecuse spre locul sau care era putin mai in dreapta. A fost un moment in care n-am stiut sa reactionez. Socul a fost atat de mare, incat n-am mai putut sa zic nici macar ca nu-i nicio problema ca ma deranjeaza, pe limba lui, darmite sa-mi manifest in vreun fel emotia, bucuria ori simpatia. Am asteptat sa treaca, si pana sa inceapa concertul l-am urmarit curioasa. Era atat de normal, atat de modest, cu un chip atat de comun si cu niste haine atat de banale, incat n-ai fi ghicit nici in ruptul capului ca este starul pe care il cunoaste o planeta intreaga.
In acest timp, dive si divute din tarisoara noastra, care mai de care mai planturoase, mai sexy, mai arogante, defilau prin sala ca pe covorul rosu, iar fotografii prezenti nu mai conteneau cu pozele. Pe Kevin Costner, insa, nu se inghesuia nimeni sa-l fotografieze. M-a amuzat intamplarea asta si mi-a confirmat inca o data, desi n-as mai fi avut nevoie, cat de meschini si superficiali pot fi unii.
In asemenea companie, nici n-am simtit cum a trecut jumatatea de ora de intarziere cu care a inceput concertul. Iar in momentul in care Tom Jones a intrat in scena am uitat de tot si de toate. N-am mai putut sa-mi iau ochii de la omul acela genial care a cantat dumnezeieste. Era doar el pe scena impreuna cu trupa. Nici nu era nevoie de mai mult. Talentul lui imens, timbrul acela dulce, dar barbatesc, vitalitatea, tinuta impecabila si respectul pe care l-a aratat publicului asa cum numai un Sir o poate face, m-au facut sa ma inclin in fata lui, sa aplaud pana mi s-au crapat palmele si sa strig pana mi-a pierit vocea. Am ras si am plans in acelasi timp, am cantat si am tacut, intr-un joc de sentimente pe care il voi pastra in amintirile mele pretioase pentru toata viata.
Am ascultat, pe rand, toate cantecele de demult care vor ramane pentru eternitate in constiinta publicului: “Delilah”, “Green, Green Grass of Home”, “It’s Not Unusual”, “She’s a Lady”, “What’s New Pussycat?” , inclusiv primul cantec inregistrat de Tom Jones in 1964 “Chills and Fever”. E inutil sa va povestesc cum ne-a purtat de la agonie la extaz, de la ritmuri suave, emotionante, la cele senzuale, pline de forta si farmec in acelasi timp. “You Can Leave Your Hat On”, “Sex Bomb” ori “Kiss” au fost exemplele evidente ca un artist poate fi fermecator, sexy, sarmant, genial, indiferent de varsta pe care o are, de hainele pe care le poarta ori de un eventual circ in jurul lui facut de domnisoare in chiloti. Lui Sir Tom Jones talentul ii este suficient. N-are nevoie decat de un microfon ca sa poarte mii de oameni intr-o lume cum numai un artist poate sa plamadeasca. Vocea lui este unica si n-are nevoie nici de efecte speciale, nici de computer, nici de alte artificii care sa-l faca mai bun, mai talentat sau mai iubit. El este cel mai bun si asa va ramane. O pot spune cu mana pe inima cei 4 mii de spectatori care au fost aseara la Sala Palatului si care au avut privilegiul sa asiste la un concert care da clasa multor mega, super, extra staruri de la noi ori de aiurea. Si pe langa cele cateva mii de persoane pot depune marturie inca vreo cateva milioane din intreaga lume: Sir Tom Jones este un artist in adevaratul sens al cuvantului.
Doar papagalii care stateau cu vreo doua randuri in fata mea si carora nu ma voi obosi sa le dau numele, cred ca n-au inteles nimic, si-au venit la concert doar de parada, dar pentru cei ca ei exista alti indivizi care au impresia ca sunt artisti, pe care ii pot vedea la nunti, botezuri, targuri, piete ori cluburi si pe care, intr-adevar, nu-i nevoie sa-i aplaude.
In rest, lumea a plecat fericita, uimita de atata maiestrie si cu zambetul pe buze. Iar Kevin Costner a stat in picioare si a aplaudat impreuna cu noi, ceilalti, care ne-am inclinat, de asemenea, in fata nemuritorului Tom Jones.
God Bless You, too!
Recent Comments