Am primit un sfat: “Scrie scrisori catre persoanele cu care simti ca inca n-ai incheiat socotelile! Nu trebuie sa le si trimiti, doar scrie-le si vezi tu pe urma ce vei face cu ele”. Am zambit. Primul impuls a fost sa ascult sfatul si sa-mi aleg destinatarii. Aveam cam multe de scris. M-a surprins lucrul asta. Chiar atatea socoteli ramase neincheiate?

Pe masura ce ma gandeam imi venea sa astern pe foaie cuvinte grele, aducand in prezent intamplari parca din alta viata. Apoi, tot rascolind trecutul, m-a cuprins o liniste greu de inteles. Aveam senzatia ca lucrurile la care ma gandesc si oamenii carora le-as scrie nici macar n-au legatura cu mine. Imi treceau prin minte franturi de vorbe, de fapte, de atitudini care pareau amintiri dintr-o existenta indepartata care nu-mi apartine. Si atunci m-am napustit asupra hartiei dorind sa prind starea aceea de impacare si s-o impartasesc si altora. Cand am vrut sa incep sa scriu, insa, mi-am dat seama ca nu pot sa incep cu “Draga …” , asa cum incep scrisorile, fiindca persoana careia i-as fi adresat-o nu-mi mai era astfel demult. Si-am ramas cu ochii pironiti in foaie gandindu-ma cum m-as putea adresa unui om pe care l-am cunoscut, l-am indragit candva, dar care acum imi e total strain. Dilema asta a tinut ceva vreme pana am ajuns din nou sa ma razgandesc.

Ce sens are sa scriu scrisori de (asa zisa) eliberare? M-ar putea feri asta de viitoare socoteli neincheiate? Si cam cate scrisori dintr-astea ar trebui scrise intr-o viata de om?

Si uite asa, am renuntat la demersul meu.

N-am scris nicio scrisoare fiindca m-am poticnit la introducere.

Voi cui ati scrie o scrisoare care sa va ajute sa incheiati niste legaturi suspendate in sufletul vostru? Si mai ales cu ce formula ati incepe o astfel de scrisoare, fie ea si neexpediata vreodata?

Eu n-am nicio idee.