Firea mea pasionala ma arunca in extreme mereu. Inevitabil, oamenii pe care ii cunosteam erau impartiti in cei care imi plac si cei pe care nu-i pot suferi. Mai exista si categoria celor pe care nu ii cunosc, ei fiind cei mai multi, dar si cei mai privilegiati fiindca scapau de grila mea de etichetare. In functie de imparteala asta atat de subiectiva imi ajustam comportamentul la fiecare intalnire ceea ce era extrem de obositor. N-am dat niciodata senzatia vreunuia ca s-ar afla in partea alba a listei daca nu era. Iar celor pe care-i placeam le recunosteam fara tagada simpatia mea.

Cam la fel s-a intamplat si cu sentimentele esentiale. Ori te iubesc de mor, ori te urasc de mori tu. Asta era axioma dupa care imi ghidam viata. Asta pana intr-o zi cand am simtit o liniste de neexplicat. Imi era tare bine si nu intelegeam ce se petrece cu mine. Auzeam lucruri care in trecut ma tulburau si nu mai aveau niciun efect asupra mea. Intalneam oameni care mi-au facut rau si niciun resentiment nu ma cuprindea. Vedeam manie in privirile unora si mi se facea mila. Simteam crisparea si inversunarea de care erau cuprinsi in preajma mea si imi venea sa-i mangai pe crestet ca sa le alung frustrarile chinuitoare. Priveam in ochi care nu-mi puteau sustine privirea si tristetea din ei ma induiosa. Cand cineva mi-a spus rastit si putin isteric “Cand e vorba de tine suflu si-n iaurt”, nu m-am simtit deloc lezata. Ba chiar am zambit bucuroasa. In sfarsit, persoana din fata mea intelesese ca nu trebuie sa mai confunde niciodata, dar niciodata, bunatatea cu prostia. Si i-am fost recunoscatoare ca a priceput, fiind convinsa ca asta o va ajuta pe ea in viitor.

Nu stiu ce s-a schimbat in mine. Poate faptul ca sunt inconjurata doar de iubire a alungat orice urma de ura din sufletul meu. Cei pe care ii consideram pana mai ieri dusmanii mei au devenit niste oameni simpli despre care cred care ar merita sa-si gaseasca linistea pe acest pamant. Chinul lor nu ma mai bucura, asa cum faptele lor nu ma mai dor. Nu mai urasc deloc pentru ca nu mai am loc de ura in inima mea plina de dragoste. Iar linistea care ma cuprinde cand pun capul pe perna e nepretuita.

Am pierdut prea mult timp din viata mea intrebandu-ma “de ce?”, “cum?”, “cand?” facand referire la oameni, dar si la fapte apuse, trecute si ingropate. Apoi am realizat ca nu mai conteaza niciun raspuns despre ce a fost. Balastul vechi imi ingreuna mersul inainte. Ma poticneam la fiecare pas, la fiecare vorba veninoasa si imi venea sa urlu, sa plang, sa ma razbun sau sa renunt de tot la drumul meu. Atunci, cu ultimele forte, am aruncat bagajul prea greu pentru puterile mele si m-am eliberat. Acela a fost momentul in care am invatat zborul.

Mi-am deschis aripile si am simtit libertatea pe care ti-o da doar iubirea. Am scapat din puscaria urii, a resentimentelor si mi-am indreptat privirea, de acolo, din inaltul cerului meu, spre oamenii care m-au ranit, cu intelegere si compasiune. Nu mai urasc pe nimeni fiindca sunt mult prea ocupata sa iubesc si sa zbor. Sus, sus, cat mai sus. De unde tot ce e jos pare mic, foarte mic, de neobservat.