Nici nu stiu cand am pierdut-o. Probabil atunci cand am inteles ca viata nu e chiar asa cum mi-o descriau parintii ori cartile.  Sau atunci cand am constatat pe propria-mi piele cum e sa-ti fie calcata in picioare increderea ori prietenia.  Sau, poate, atunci cand profesorii au cazut de pe piedestal si s-au transformat in niste oameni simpli, mult prea simpli pentru ceea ce imi imaginam eu ca sunt. Nu mai stiu momentul exact. Cert este ca de atunci incerc cu incapatanare sa reinvat inocenta.  O caut cu indarjire si sper sa gasesc macar umbrele ei, daca nu pe ea, sublima.

Si de la cine pot invata eu mai bine, daca nu de la copiii mei? Pe care, recunosc umila, ca si eu, la randul meu, ii mint cu nonsalanta ca oamenii sunt buni, ca viata e o imensa bucurie, ca prietenia e sfanta, ca educatia e necesara, iar scoala e cheia pentru reusita in viata.  Iar ei ma cred pentru ca sunt inocenti. Si eu nu vreau sa le fur acest dar de pret. Vreau sa-l pastreze cat mai mult cu putinta, desi stiu ca va veni si pentru ei ziua in care ma vor prinde ca le-am vandut iluzii.

Pana atunci, insa, incerc sa imprumut de la copiii mei cele mai nevinovate trairi, gesturi, priviri, ganduri, ca apoi sa-mi gasesc linistea sufleteasca. De la Salma invat cum sa ma bucur de fiecare cantec pe care il ascult. Invat sa ma misc pe orice ritm as auzi, fara sa judec muzica. Reinvat sa miros florile, fie ele papadii, cu ochii inchisi. Fur gesturile ei tandre si le impart, la randul meu, soptind “esti mai-mai”, “esti iubirea mea”. Zambesc dimineata, la fel cum face ea, incercand din rasputeri sa uit obligatiile ce ma asteapta. Pictez fara sa ma supar ca m-am murdarit pe maini si pe maneci de culoare. Reinvat inocenta si bucuria intamplarilor mici din viata mea.

Si de la Darius am de invatat enorm de multe, ba chiar cateodata am senzatia ca am eu mai multe de “furat” din comportamentul lui, decat el dintr-al meu. Reinvat sa spun clar si raspicat ce vreau si ce nu vreau fara nicio teama de repercusiuni. Ma conving pe mine insami, urmarindu-l pe el, ca o parere spusa elegant, dar ferm, e mult mai pretioasa decat o tacere lasa. Asta imi preda copilul meu cel mare si destept, in fiecare zi. Curajul de a fi eu insami, cu opinii, cu argumente, cu demnitate. Fara diplomatii inutile, fara strategii de a parea mai buna decat sunt, fara ipocrizie. Invat impreuna cu el si la istorie, si la geografie, si la tehnologie, dar si la…viata. E cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodata.

Si nu vreau sa raman repetenta. Nu vreau sa raman cu temele nefacute. Incerc sa-mi insusesc toate lectiile predate de copiii mei. Incerc sa reinvat inocenta.

1 iunie 2012