Am primit un sfat: “Scrie scrisori catre persoanele cu care simti ca inca n-ai incheiat socotelile! Nu trebuie sa le si trimiti, doar scrie-le si vezi tu pe urma ce vei face cu ele”. Am zambit. Primul impuls a fost sa ascult sfatul si sa-mi aleg destinatarii. Aveam cam multe de scris. M-a surprins lucrul asta. Chiar atatea socoteli ramase neincheiate?
Pe masura ce ma gandeam imi venea sa astern pe foaie cuvinte grele, aducand in prezent intamplari parca din alta viata. Apoi, tot rascolind trecutul, m-a cuprins o liniste greu de inteles. Aveam senzatia ca lucrurile la care ma gandesc si oamenii carora le-as scrie nici macar n-au legatura cu mine. Imi treceau prin minte franturi de vorbe, de fapte, de atitudini care pareau amintiri dintr-o existenta indepartata care nu-mi apartine. Si atunci m-am napustit asupra hartiei dorind sa prind starea aceea de impacare si s-o impartasesc si altora. Cand am vrut sa incep sa scriu, insa, mi-am dat seama ca nu pot sa incep cu “Draga …” , asa cum incep scrisorile, fiindca persoana careia i-as fi adresat-o nu-mi mai era astfel demult. Si-am ramas cu ochii pironiti in foaie gandindu-ma cum m-as putea adresa unui om pe care l-am cunoscut, l-am indragit candva, dar care acum imi e total strain. Dilema asta a tinut ceva vreme pana am ajuns din nou sa ma razgandesc.
Ce sens are sa scriu scrisori de (asa zisa) eliberare? M-ar putea feri asta de viitoare socoteli neincheiate? Si cam cate scrisori dintr-astea ar trebui scrise intr-o viata de om?
Si uite asa, am renuntat la demersul meu.
N-am scris nicio scrisoare fiindca m-am poticnit la introducere.
Voi cui ati scrie o scrisoare care sa va ajute sa incheiati niste legaturi suspendate in sufletul vostru? Si mai ales cu ce formula ati incepe o astfel de scrisoare, fie ea si neexpediata vreodata?
Eu n-am nicio idee.
Ha! Ha! Avem buton de “Like”. Acum l-am vazut. Scuze, Lumi!
Ce simplu e! Si eu imi bat capul cu scrisorile… “Like ” si gata!
Eu sunt de parere ca in situatia in care am fost deziluzionati ,amagiti sau pur si simplu brutalizati emotional sau sentimental cel mai bine este sa “tacem” pe acea coala alba de hartie, caci asta spune mult, si sa lasam timpul cu “guma sa” sa treaca incet incet peste urme sau umbre de amintiri urate! Cred ca meritam sa ne regasim linistea sufleteasca dupa ce ne-a fost “furata” si sa consideram fostele “intamplari” experiente in plus, ce ne fac sa crestem ca persoane !
Am citit si recitit cele scrise de tine si am constatat ca ideea sugerata tie am aplicat-o si eu ,e drept mult mai tarziu fata de perioada care m-a marcat.Rezultatul m-a surprins foarte mult.Trecand in revista etapele traite si suferintele provocate de anumite persoane (culmea,unele se aratau foarte dornice de a ma ajuta sau altele se declarau pe fata dusmanii mei)am constatat ca de fapt, ei chiar m-au ajutat ,desi e clar ca nu asta a fost intentia lor.Au reusit sa ma faca sa fiu mai atenta cu viata mea,cu serviciu si familia mea. Asa am reusit sa trec cu bine, cu fruntea sus, toate obstacolele, sa promovez la serviciu si sa am o familie fericita.Daca nu ma provocau nu as fi avut aceste rezultate.E drept ca nu am scris scrisori ,dar cand am avut ocazia le-am spus un multumesc .Sigur ,nu au aflat niciodata de ce le-am multumit ,dar pentru mine a contat mult ca m-am eliberat de dorinta de a le plati cu aceeasi moneda.M-am impacat cu ei ,dar si cu mine si mi-a fost foarte bine!Multi m-au intrebat, cum poti sa uiti raul care ti s-a facut?Ei bine,am uitat si am iertat pentru binele meu,pentru sanatatea mea si a meritat.Sfatul meu e sa incerci sa aplici ideea ,cine stie poate vei avea rezultatul meu ,iar daca nu poti acum asteapta momentul potrivit.
Exista cel putin o persoana careia m-am gandit sa-i fac o astfel de surpriza. M-am gandit chiar foarte serios la asta- dupa care, la foarte scurt timp, m-am razgandit…ranile vechi s-au inchis, e drept ca cicatricile au ramas pentru totdeauna. Dar ce rost ar mai avea, oare, sa fac ravagii in propriile-mi amintiri? Viata merge inainte, chiar si cu urme de rani vechi ma consider un om vindecat.