08 Apr 2011 Nihilistul meu drag

M-am indragostit de el pe cand eram eleva de liceu. Ii sorbeam fiecare cuvintel, ii citeam gandurile seara, inainte de culcare si dimineata cand ma trezeam. Le citeam de atatea ori, incat am ajuns sa le invat pe de rost. Ai mei nu erau de acord cu pasiunea mea pentru el. Imi spuneau ca e nociv pentru o fata atat de tanara. Ca s-ar putea sa nu-l inteleg prea bine si sa percep mesaje eronate care sa ma duca la pieire. Nu ma interesa parerea lor, eu am continuat sa-l citesc, sa-l invat, sa-l caut. Astazi, cand se implinesc o suta de ani de la nasterea lui spun: La multi ani in nemurire, Emil Cioran!

Acum un secol se nastea la Rasinari marele filosof Emil Cioran, iar acum vreo 6 ani eu am pornit cu o masina de imprumut pe urmele copilariei lui. Cand am ajuns la destinatie, am inceput sa tremur ca zguduita de friguri. Incercam sa filmez drumul, locul, dar mana nu ma asculta deloc. Cautam cu privirea in stanga si-n dreapta asteptand sa-l vad, parca, pe Lut (asa era alintat de copil, de la Emil, Emilut, Lut) jucandu-se cu craniile mortilor dezgropati din cimitir. Visarea mi-a fost intrerupta de aparitia primului om care ne-a iesit in cale cand am intrat in Rasinari: betivul satului. Cel despre care Cioran spunea cu “duiosia” lui caracteristica, in filmul “Apocalipsa dupa Cioran”, ca era singurul care nu muncea, canta, petrecea, “norocul lui ca a murit”. Mi s-a parut ca timpul se oprise in loc. Ca este personajul despre care povestea filosoful, si ca nu ne aparuse intamplator in cale. L-am urmarit cu privirea pana nu i-am mai vazut mersul impleticit.

Ne-am continuat drumul si am inceput sa intrebam oamenii muncitori si nebauti, unde este casa in care a copilarit Emil Cioran. Am gasit-o destul de repede.La vederea ei, lacrimile mi-au tasnit din ochi fara preaviz. Nu reuseam sa vad nimic din cauza privirii incetosate. Am asteptat putin sa-mi revin si m-am apropiat in varful picioarelor. Eram acolo, in sfarsit, in locul care l-a dat pe cel mai drag nihilist din lume, langa casa copilariei sale care, in afara de faptul ca avea o placuta pe care scria ca “acolo a locuit…”, nu se deosebea cu nimic de altele. Ce mi-a atras atentia, insa, a fost faptul ca in spatele casei trecea un parau, iar in fata ei, peste ulita lata de vreo 4 metri se afla o biserica. Mi-l imaginam pe Cioran privind cu o curiozitate morbida, de pe geamul camerei sale, carele mortuare. Apoi mi-l imaginam ascultand susurul paraului si pornind la drum spre locul ce-l numea la senectute  “paradisul pierdut”, adica celebra Coasta Boacii. Am privit minute in sir frumusetea de peisaj, nu ma mai induram sa-mi iau ochii visatori de la minunile de acolo si doar gandul ca voi intra in casa marelui Cioran mi-a lasat un gol in stomac. Ne-am indreptat spre poarta si ne-a intampinat o batranica ce statea pe un scaun chiar in fata si vindea varza. Mi s-a parut nepotrivita situatia cu tot ce imi imaginam eu ca voi gasi acolo, iar in scurt timp am aflat ca nici nu poate fi vorba sa intru inauntru, fiindca aceea nu e o casa memoriala, e proprietatea cuiva si n-am ce cauta acolo. Am fost nevoita sa cumpar doua verze ca sa pot intra macar in curte. Ca doar de-asta venisem de la Bucuresti la Sibiu.

Am plecat trista si dezamagita, pe de o parte, dar plina de emotie si de recunostinta pe de alta. Reusisem sa ajung acolo. Sa vad cu ochii mei ulitele pe care le-a strabatut Cioran, paraul care i-a susurat la urechi toata copilaria, biserica a carei apropiere i-a marcat intreaga opera, cimitirul care ii servea drept spatiu de joaca. Si cand credeam ca nimic nu ma mai poate tulbura mai mult, am gasit intamplator, la doua case mai incolo, Casa Memoriala Octavian Goga. Incredibil! Pe aceeasi ulita, intr-un satuc exact ca oricare altul, s-au nascut doua repere ale culturii romanesti. Oare care este probabilitatea sa se intample asemenea lucru?

Cu patru zile inainte sa implinesc eu 20 de ani, Emil Cioran murea la Paris. Am avut cea mai trista aniversare. Radeam, dar nu era rasul meu. Parca mi se rupsese ceva din mine. Ei bine, aceeasi senzatie am avut-o aseara cand am aflat ca in urma licitatiei la care s-au vandut obiectele personale ale filosofului (manuscrise, pasaportul, diploma de bac, de licenta etc), acestea nu au intrat in patrimoniul tarii noastre, ci au fost cumparate de un roman care traieste in America (asta e varianta pentru public, care o fi adevarul…)  si care, spre deosebire de institutiile romanesti care au participat la licitatie, a avut de unde sa plateasca 500 de mii de dolari pentru nepretuitele documente.

Astazi, Emil Cioran ar fi avut 100 de ani si cred ca si-ar fi dorit, vorba lui, “sa fie canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau pe cutare, ci din aceea de a-l vomita”.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

7 Responses

  1. 1
    laura 

    Emotionant articolul tau…Iubesc operele lui Cioran si mi-ar fi placut sa il cunosc si sa stau fata in fata cu el macar 5 minute din viata mea…minute in care sa il ascult fascinata. Nu a fost sa fie….poate intr-o alta viata. E trist ca a ajuns sa moara printre straini si tot printre straini au ramas si manuscrisele lui…atat a putut sa il pretuiasca tara asta. Dar nu conteaza, el e viu in inimile celor care iiubesc operele.

  2. 2
    deniss 

    Cu cat mai evoluat ,cu atat mai trist …… Cu cat mai intelept, cu atat mai ingrijorat……

    Imi plac operele marelui filosof Emil Cioran si cred ca multi adolescenti il citesc in incercarea de a-si elucida trairile ,de a-si intelege temerile, de a gasi solutii .E varsta marilor intrebari ,unii cred ca e si varsta marilor raspunsuri……citindu-l insa pe marele scriitor si filosof Emil Cioran putem intelege ca :
    “Tot secretul vietii se reduce la atat: ea n-are niciun rost; fiecare din noi gaseste insa unul. ”
    Daca reusim sa ne gasim rostul vom deschide porti spre fericire, daca nu ….continuam sa cautam,pana intr-o zi in care poate ajungem sa credem ca faceam mai bine sa ….traim…. Viata e plina de intrebari, de probleme, dar e plina si de dragoste si atatea bucurii…….
    Ganduri bune !

  3. Nouria, il iubesc pe Cioran. La 18 ani, Pe culmile disperarii devenise cartea mea de suflet, singura in care puteam sa-mi ragasesc angoasele postadolescentine, primele raspunsuri mature la intrebarile despre rostul meu pe lume, dar mai ales despre lipsa de rost. E o moda sa fii abisal si trist la 18 ani, dar eu am simtit mai mult la pasiunea mea pentru Cioran, stiam ca nu-i o toana sa-l iubesc, mi-am regasit in cinismul lui fibra profunda si-am stiut ca asa sunt construita si eu si asa am sa mor – mereu dornica de frumusete autentica, mereu ahtiata dupa dragoste sublima, mereu dezamagita ca in lumea asta ce viermuieste de ipocrizie, si labilitate, si plictiseala, si jumatati de masura n-o sa-mi gasesc, niciodata, cu adevarat, fericirea, pentru ca fericirea la care aspir eu nu exista.

    Iar umorul lui Cioran ma unge pe suflet, la fel ca cel al omologului sau irlandez Oscar Wilde! :)

  4. 4
    lotusull 

    Am trecut si eu prin etapa ” cioraniana”. Astazi am lasat-o in urma, n-am uitat-o ci doar am asezat-o pe un raft de timp, ca o amintire frumoasa. In numele acestei amintiri, am batut drumul Timisoara -Sibiu , via Rasinari. Casuta absolut obisnuita, lipsa unor indicatoare mai ample, mi-a lasat un gust amar. Acelasi gust pentru incredibila indiferenta fata de valorile autentice.
    In alta ordine de idei, l-am putut privi pe Cioran ca pe un om viu si nu ca pe un idol, abia in momentul in care am citit despre Friedgard Thoma – ultima lui iubire, traita la varsta de 70 de ani. O iubire nebuneasca, un melanj de atingeri intelectuale, senzualitate, dorinta, patima, provocare, fascinatie, ce mi l-a daruit pe Cioran, exact asa cum a fost: dincolo de geniu si el un om printre oameni, cu toate cele lumesti.

  5. 5
    Dana 

    Buna Nouria,

    multumesc pentru articol…multumesc ca ma primesti aici….
    LA MULTI ANI EMIL!!! oare ne citeste acum?….il iubesc pur si simplu…..
    va aduceti sigur aminte de ce i-a zis groparului….sau lui Craciunel…..
    Craciunel era la un pas de “fericire”………………………………………………………
    sper ca nu a intilnit si “dincolo” acelasi “garaj apocaliptic”….acelasi conglomerat uman in care “viermuieste ipocrizia”-cum spune Alina-in care vorbele nu se transforma in fapte…..in care oamenii sunt caldutzi…niciodata CALZI….
    sigur nu generalizez…..

    gabidana

  6. 6
    Nouria Nouri 

    Ce frumos ati scris! Nici nu puteam omagia mai bine personalitatea lui Cioran, decat amintindu-ne ce a insemnat pentru fiecare, ce am simtit citindu-l si ce ne-a ramas in suflet si in minte.

  7. 7
    Mike Marcu 

    Re: Marele Cioran

    Friedgard era o paloma nordica pura de care sa indragostit un taur carpato dunarean-ce minunat !
    Ea era pentru el o fereastra magica catre minunatie /lumina mare.
    Gabriel Liceanu o numeste capra metafizica- limitare si imaginatie tipica.
    de fapt acest explorator al minunatiei care era Cioran a fost electrocutat de liniile sacre si opera lui Dumnezeu(Friedgard)- a avut o strafulgereare care nici macar nu a mai avut timp sa o descrie// legenda lor abia incepe/ Glorie lor ! pentru el ,presiunea de avea un dialog genetic /sacru cu ea era o eliberare o excursie in ceva care presimtea ca exista si care la coplesit (vezi spovedania lui Tolstoi) un fericit.
    O felicit pe aceasta fata(Friedgard) ca nea relatat aceste amanunte minunate legate de acest martor al maretiei care este a fost si va fi Cioran//

    mersi draga Nouria pentru scrisul tau.

Leave a Reply » Log in