Am fost aseara la premiera  din Romania a spectacolului “Saltimbanco”. Am avut privilegiul pe care, poate, il ai o data in viata, acela de a vedea “Cirque du Soleil” sau arta circului la superlativ.

Spectacolul a inceput la ora 20 fix, asa cum fusese anuntat. Am fost invaluiti de culoare, de veselie, de magie inca din primele secunde. Artisti imbracati in costume senzationale, muzica interpretata live, regie geniala, elemente de acrobatie pe care imaginatia omului nu le-ar putea cuprinde.  Vrajitorii de la “Cirque du Soleil” demonstreaza ca se poate orice: sa zbori, sa plutesti, sa te cateri si sa cobori cu aceeasi usurinta cu care doar animalele junglei o fac, sa te coordonezi cu partenerul de echipa ca si cand ati fi unul singur.  Am trait doua ore in afara realitatii, am plutit intr-o lume de vis din care n-as mai fi vrut sa plecam niciodata. Am vazut oameni care si-au depasit limitele, am vazut perfectiune si profesionalism la cel mai inalt nivel.

Am fost nedreapta cu regulile jocului si am filmat putin. Nu voi pune acele filmulete pe internet din respect pentru munca artistilor. Ei trebuie sa fie priviti si admirati in sala de spectacol, acolo unde vibratia si emotia ating cote maxime. Voi pastra imaginile doar pentru sufletul meu si le voi privi peste ani cu nostalgia si bucuria ca am putut asista la cel mai frumos spectacol de circ pe care l-as fi putut vedea vreodata.

Momentele comice imbinate cu pantomima au fost de-o maiestrie greu de explicat in cuvinte. Faptul ca Daniel a fost prins pentru cateva momente in jocul vrajit al actorului de pe scena ne-a sporit entuziasmul si ne-a facut sa ne dorim sa nu se mai termine niciodata spectacolul, magia. Iar acrobatii de la “Cirque du Soleil” ne-au facut sa ne indoim ca ar fi oameni. Am avut deseori senzatia ca privim niste ingeri.

Desi se spune ca la circ te duci sa razi, eu la final m-am trezit plangand. De emotie, de prea plin, de perfectiunea artei.

Daca aveti cum, mergeti sa vedeti spectacolul. Se va juca in fiecare zi la Romexpo pana pe 12 februarie. Sufletul vostru va va multumi. Imi sunt martori cei patru mii de oameni care au aplaudat cu respect, stand in picioare, munca, talentul si arta celor de la “Cirque du Soleil”.

Cei de la ProTV au surprins toate momentele despre care v-am povestit. Ia priviti!

<iframe src=’http://www.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=60549720&section=20307&video_section_id=’ frameborder=’0′ style=’width: 400px; height: 350px; scrolling: no;’></iframe>

Pentru ca am fost invitata de curand la “Happy Hour” de la Pro Tv si am observat interesul oamenilor pentru aceasta emisiune (dupa numarul telefoanelor si  mesajelor primite in urma acestei aparitii), m-am decis sa povestesc ceva despre ceea ce nu se vede la televizor. Pe Catalin Maruta il stim cu totii, pe oamenii talentati din trupa ii vede si ii asculta toata lumea care deschide televizorul in timpul saptamanii de la sase fara un sfert, la Pro Tv. Exista, insa, o categorie de oameni din umbra,  fara de care lucrurile nu ar putea functiona atat de bine. Fiecare dintre ei isi face treaba in cel mai profesionist mod cu putinta. Stiu, suna a cliseu. Nu trebuie sa fii doctor docent ca sa iti dai seama ca ceea ce se vede pe ecran reprezinta munca unei echipe intregi. Da, dar lucrurile nu sunt atat de simple. Conteaza cum iti faci treaba, cum te porti cu oamenii care iti trec pragul, cum ii faci sa se simta si ce impresie lasi in urma ta.

Prima persoana cu care am intrat in contact a fost redactorul emisiunii, o domnisoara amabila, prietenoasa si grijulie pe care, la sfarsitul discutiilor noastre telefonice dinaintea emisiunii si de dupa, am avut senzatia ca o cunosc de-o viata. Apoi, am intalnit soferul de la Pro venit sa ne ia intr-o zi geroasa in care se circula cumplit de greu si cu care ne-am petrecut patru ore pe drumul spre Buftea si inapoi. Un domn tanar, amabil, care in traficul nebun din oras a condus ireprosabil, calm, elegant si ne-a facut sa ne simtim atat de bine in masina, incat, recunosc, la un moment dat am adormit.

Ajunsi la Buftea, am fost intampinati cu zambete si amabilitate de Greta, cea care se ocupa cu linistea si disciplina din platou, si pe care o stiam demult, dar care ne-a aparut in fata asa cum n-o mai vazuseram pana atunci, cu o burtica dragalasa de viitoare mamica de gemeni. Ne-a invitat sa ne ocupam cabina in care ne aflam doar noi (subliniez aceste lucruri pentru ca am trait si experiente crunte in ograda altei televiziuni, unde o domnisoara de la machiaj mai avea putin sa-mi dea una peste fata fiindca mi-am permis s-o rog sa ma machieze cat mai natural, fara mii de culori la ochi, dar despre asta, poate, voi povesti intr-un alt post).  Si daca tot vorbeam de machiaj, aici, doamna care se ocupa cu infrumusetarea invitatilor mi-a ascultat cu atentie dorinta (aceeasi, de machiaj natural la ochi si in obraji… asta e… am idei putine, da’ fixe) si intr-un timp demn de cartea recordurilor (mie, cel putin, asa mi s-a parut) si-a facut treaba impecabil. Cu domnisoara de la coafura n-am avut prea multa treaba, dar chiar si asa, tot mi-a facut un compliment legat de parul meu, lucru menit, cu siguranta, sa ma faca sa ma simt bine.

Cand am ajuns in platou, deja aveam senzatia sa suntem de-ai casei. Am schimbat cateva vorbe cu operatorii pe care ii cunosteam de la diverse filmari din Buftea si ne-am pupat cu Maruta, care, indiferent de parerea pe care o au unii si altii, stie sa se poarte cu invitatii lui in functie de cum sunt acestia. Noi ne-am simtit excelent in compania lui.

Singura teama pe care eu am avut-o cand am acceptat sa merg la emisiune, a fost: cine vor fi ceilalti invitati din platou. N-as fi vrut sa fiu colega nici cu chilotii cuiva, nici cu vreun dans din buric ori cine stie cu ce ciudatenie din lumea asta mondena. Si-atunci, singurul lucru pe care l-am mai putut face a fost sa intreb in soapta cine o sa mai vina.

Si pentru ca seara petrecuta la “Happy Hour” sa fie una intr-adevar speciala, raspunsul a venit ca o frumoasa surpriza ce parca fusese anume pregatita pentru mine: Holograf. Ce-mi puteam dori mai mult?

Si daca eu am povestit aici doar lucrurile care nu s-au vazut, va las pe voi sa urmariti ceea ce s-a vazut (in caz ca ati ratat).

http://happyhour.protv.ro/stiri/momente-amuzante-la-nunta-lui-daniel-iordachioaie-mireasa-a-gustat-prima-data-din-tort-direct-de-pe-nasul.html

Dupa o izolare voita, dupa ce am decis s-o las mai usor cu impartasirea gandurilor si parerilor in neant ( a se citi virtual), m-am gandit eu aseara sa ma deschid spre oameni, spre realitate, si am dat drumu’ la televizor. Nici nu se putea sa-mi aleg un moment mai prost. Am vazut si eu ce-ati vazut si voi. Nu comentez nimic despre asta, desi, ca tot romanu’, am si eu o parere. Ceea ce mi-a atras atentia in mod deosebit, dincolo de balamucul din strada, a fost atitudinea unei moderatoare de la un post de televiziune cu pretentii. Nu-i voi spune pe nume fetei fiindca nu i-l stiu si nici n-am de gand sa i-l aflu.

Doamna sau domnisoara in cauza avea de moderat niste discutii cu invitatii din platou ori cu cei de la telefon. Se vedea clar ca era cuprinsa de febra intamplarilor, dar felul in care se adresa interlocutorilor depasea orice limita a profesionalismului, decentei, bunului simt. Nu mi-ar fi atras atentia daca n-as fi prins momentul in care il punea pe omul de la telefon, cu un ton autoritar, sa-i dea niste raspunsuri. Am ramas acolo, pe postul respectiv, asteptand raspunsul celui intervievat. Si-am asteptat mult si bine, fiindca pret de cateva minute n-a vorbit decat ea. Exact cand se pregatea omul sa-i spuna ceva, moderatoarea punea o alta intrebare, fara sa astepte, de fapt, niciun raspuns. Si cel de la telefon s-a prins ca n-are nicio sansa sa raspunda fiindca doamna nu dorea decat sa-si spuna punctul sau de vedere, neinteresand-o nici cat negru sub unghie ce voia si omul ala sa zica. Cand a apucat si el sa deschida gura si s-o roage sa-l lase sa vorbeasca, doamna moderatoare a recunoscut cu voce tare si rastita ca o irita cu raspunsurile lui (?!) si ca o sa-l mai sune o data, mai tarziu, cand va astepta raspunsuri si la alte intrebari. Habar n-am daca l-a mai sunat. Eu, daca as fi fost in locul lui, nu i-as mai fi raspuns.

Nici cei din platou n-au avut parte de un tratament mai bland din partea moderatoarei infuriate. Pe unul dintre cei prezenti, care doar banuiesc cine era fiindca nu i-au aratat chipul cat m-am uitat eu la televizor (chiar asa: de ce mai deranjezi oamenii sa-ti vina la emisiune, la televiziune, daca nici macar nu-i arati la fata? Mai bine ii rogi sa-ti spuna pe e-mail parerea despre ceea ce te intereseaza si sa ti-l trimita), deci, pe omul fara chip din platou l-a pus la punct imediat doamna moderatoare, chiar in timp ce-l ruga sa-si spuna opinia, punandu-i in vedere sa dea un raspuns fara sa mai aminteasca de cutare sau cutare, ci sa-i raspunda asa cum vrea ea.

Astfel de lucruri se intampla in viata de zi cu zi in fiecare casa, la fiecare loc de munca, in orice spatiu in care exista oameni care au ceva de impartit. Unul vrea sa se auda vorbind, altul pune intrebari de forma carora crede ca deja le stie raspunsul, majoritatea vrea sa auda doar ce-i convine. E omenesc, pana la urma. Dar sa fii moderator de emisiune (deci se presupune ca ai o scoala, experienta, profesionalism), sa te afli in vazul lumii si sa fii mai isterica decat cei al caror discurs trebuie sa-l moderezi, mi se pare de cea mai joasa speta.

Publicul le infiereaza pe pipitele care umbla cu tatele pe afara la televizor, se oripileaza cand cutareasca ori cutareasca isi pune poalele in cap in public, si pe buna dreptate, dar pe doamnele acestea in sacou, cu fusta peste genunchi, care se dau intelectuale de calitate, dar care n-au nici urma de bun simt si profesionalism, nu le vede nimeni? Cata vreme vor mai face legea in jurul nostru tupeul, lipsa de educatie si obraznicia? Asta inseamna sa fii moderator de televiziune in Romania?

Si nu, nu cred ca le plateste cineva ca sa faca asa. O fac, pur si simplu, pentru ca asa sunt ele. Niste toape ajunse la televizor, care isi dau mai multa importanta decat au si care isi permit orice pentru ca nimeni nu le amendeaza. E suficient sa aiba un teren de desfasurare, iar ele se arata in toata micimea de care sunt capabile.

Cine m-o fi pus sa deschid televizorul? A reusit moderatoarea infuriata sa ma scoata din amorteala. Asta da profesionalism! Bravo! Pacat ca nu stiu cum o cheama ca sa-i multumesc.

Sa va fie bine! Sa va fie usor! Sa va fie cald! De fapt, sa va fie cum vreti voi!

La multi ani!

Cand am pornit sa-mi fac blog imi propusesem sa adun cat mai multi cititori, sa primesc comentarii de la oameni pe care nu-i cunosc, dar pe care m-as fi putut baza pentru o opinie serioasa si decent exprimata, dar si carora sa le raspund pe indelete, fara sa ocolesc vreunul. Asta se intampla acum vreo trei ani.

Intre timp, cand am inteles care sunt mecanismele ca sa-ti faci trafic pe blog, acest aspect nu ma mai intereseaza. De ce? Simplu: practicile acestea de a-ti promova gandurile, povestile, starile, bucuriile, tristetile, parerile, introduse intr-un context cat mai actual si controversat, nu ma reprezinta.

Cel mai facil mod de a avea trafic este sa abordezi intamplari “la moda”, despre care stii ca se gaseste oricand cineva care sa fie interesat, care sa te citeasca si apoi sa te aplaude ori sa te injure pentru opinia ta. Exemplele care imi vin acum imi minte sunt nenumarate. In urma cu ceva vreme era “la moda” sa-ti dai cu parerea despre accidentul lui Huidu. Apoi, puteai aborda cazul fetei violate (sau nu) in excursie. Acum iti asiguri un trafic multumitor daca iti expui parerea despre mutarile si permutarile politice. Lumea se imbulzeste sa te “muste” ori sa te felicite daca iti exprimi pe blog parerea despre legea care permite omorarea animalelor. De asemenea, orice judecata de valoare despre persoane publice pe care majoritatea le cunoaste doar de la televizor, ar fi un prilej bun de aprinse dezbateri in care fiecare sa-si dea cu parerea pro sau contra. Orice mizerie care se prezinta in detaliu in ziare ori in emisiuni televizate, preluata ca subiect pe blog, iti asigura un trafic care sa conteze.

In aceste conditii, eu refuz sa primesc vizite si mai ales comentarii nedorite de la orice individ dornic sa-si verse frustrarile, meschinariile ori opiniile jignitoare la adresa oricarui subiect fierbinte. Prefer sa le evit pe acestea, cu riscul de a nu ma citi nimeni.

Ma simt mai impacata cu mine insami vorbind despre lucruri care mi se intampla, despre emotii pe care le traiesc, despre micile mele realizari ori bucurii, despre nemultumirile pe care le am, decat daca as aduce in discutie subiecte care (poate) ma intereseaza si pe mine, dar despre care prefer sa imi dau cu parerea in cercul meu intim, acolo unde stiu ca polemicile sunt civilizate, oamenii au acelasi grad de cultura si educatie si, mai important decat toate la un loc, oamenii au capacitatea sa-si argumenteze punctul lor de vedere.

In lumea virtuala orice anonim poate sa comenteze, sa jigneasca, sa raneasca, sa-si exprime frustrarile, sa-i arate cu degetul pe cei care au reusit, in vreme ce el e doar un biet comentator nemancat si nespalat, dar care musca rau prin cuvinte (scrise gresit, evident) fiindca n-a avut noroc pe lume.

Si-ar mai fi cateva tactici care sa-ti creasca traficul pe blog, unele inofensive si normale (schimb de link-uri, comentarii insotite de link spre blogul tau pe paginile unor vedete ori televiziuni, atragerea altor bloggeri continuand jocuri initiate de unul dintre ei etc. etc.). Cunosc aceste tertipuri, pe unele le-am practicat si eu la inceput, cand eram entuziasta si dornica de socializare virtuala, dar intre timp m-am lecuit.

Acum sunt multumita si daca, din timp in timp, imi citesc doar eu postarile scrise cu ani in urma (pe cele pe care le mai am si nu mi-au fost “subtilizate” – adica sterse cu rautate de cei care-mi erau stapani pe cuvinte). In acest mod retraiesc emotii, senzatii, intalniri si bucurii ca si cand s-ar  intampla acum, din nou.

Ma multumesc cu atat. Si pentru mine nu-i putin lucru.

Cam asa mi-am petrecut vreo doua ore din viata, aseara, la Sala Palatului.

Ne-am luat bilete la concertul lui Tom Jones a doua zi dupa ce s-au pus in vanzare. Nu puteam rata o asemenea sansa. Am asteptat ziua de ieri vreo doua luni. Am ajuns cu un sfert de ora mai devreme si cu o tona de emotii dupa noi. Ne-am ocupat cuminti locurile, destul de in fata in asa fel incat sa vedem de aproape miracolul, nu doar pe niste ecrane, dar  si sa-l auzim cum se cuvine. Locurile noastre erau destul de aproape de capatul randului, asa ca toti cei care au ajuns mai tarziu decat noi ne-au ridicat politicos in picioare ca sa le facem loc. La un moment dat, m-au obosit genuflexiunile astea, sus-jos, sus-jos, si am decis sa raman in picioare pana se ocupa toate scaunele din dreapta mea. Un grup de americani mi-a atras atentia. Erau voiosi, vorbeau destul de tare si cand au ajuns in dreptul randului nostru si-au cerut scuze in limba lor si au intrat si ei sa-si ocupe scaunele. Eram in picioare, imi feream ghetele sa nu care cumva sa ma calce vreunul pe bombeu si deja ma plictisisem sa tot zic “No problem, no problem”. La un “Excuse me”, insa, am ramas muta. In fata mea, la cativa centimetri, am dat nas in nas, la propriu, cu Kevin Costner. Prima reactie a fost sa ma asez, dar nu puteam de el. Era langa mine si inca nu trecuse spre locul sau care era putin mai in dreapta. A fost un moment in care n-am stiut sa reactionez. Socul a fost atat de mare, incat n-am mai putut sa zic nici macar ca nu-i nicio problema ca ma deranjeaza, pe limba lui, darmite sa-mi manifest in vreun fel emotia, bucuria ori simpatia. Am asteptat sa treaca, si pana sa inceapa concertul l-am urmarit curioasa. Era atat de normal, atat de modest, cu un chip atat de comun si cu niste haine atat de banale, incat n-ai fi ghicit nici in ruptul capului ca este starul pe care il cunoaste o planeta intreaga.

In acest timp, dive si divute din tarisoara noastra, care mai de care mai planturoase, mai sexy, mai arogante, defilau prin sala ca pe covorul rosu, iar fotografii prezenti nu mai conteneau cu pozele. Pe Kevin Costner, insa, nu se inghesuia nimeni sa-l fotografieze. M-a amuzat intamplarea asta si mi-a confirmat inca o data, desi n-as mai fi avut nevoie, cat de meschini si superficiali pot fi unii.

In asemenea companie, nici n-am simtit cum a trecut jumatatea de ora de intarziere cu care a inceput concertul. Iar in momentul in care Tom Jones a intrat in scena am uitat de tot si de toate. N-am mai putut sa-mi iau ochii de la omul acela genial care a cantat dumnezeieste. Era doar el pe scena impreuna cu trupa. Nici nu era nevoie de mai mult. Talentul lui imens, timbrul acela dulce, dar barbatesc, vitalitatea, tinuta impecabila si respectul pe care l-a aratat publicului asa cum numai un Sir o poate face, m-au facut sa ma inclin in fata lui, sa aplaud pana mi s-au crapat palmele si sa strig pana mi-a pierit vocea. Am ras si am plans in acelasi timp, am cantat si am tacut, intr-un joc de sentimente pe care il voi pastra in amintirile mele pretioase pentru toata viata.

Am ascultat, pe rand, toate cantecele de demult care vor ramane pentru eternitate in constiinta publicului: “Delilah”, “Green, Green Grass of Home”, “It’s Not Unusual”,  “She’s a Lady”, “What’s New Pussycat?” , inclusiv primul cantec inregistrat de Tom Jones in 1964 “Chills and Fever”. E inutil sa va povestesc cum ne-a purtat de la agonie la extaz, de la ritmuri suave, emotionante, la cele senzuale, pline de forta si farmec in acelasi timp. “You Can Leave Your Hat On”, “Sex Bomb” ori “Kiss” au fost exemplele evidente ca un artist poate fi fermecator, sexy, sarmant, genial, indiferent de varsta pe care o are, de hainele pe care le poarta ori de un eventual circ in jurul lui facut de domnisoare in chiloti. Lui Sir Tom Jones talentul ii este suficient. N-are nevoie decat de un microfon ca sa poarte mii de oameni intr-o lume cum numai un artist poate sa plamadeasca. Vocea lui este unica si n-are nevoie nici de efecte speciale, nici de computer, nici de alte artificii care sa-l faca mai bun, mai talentat sau mai iubit. El este cel mai bun si asa va ramane. O pot spune cu mana pe inima cei 4 mii de spectatori care au fost aseara la Sala Palatului si care au avut privilegiul sa asiste la un concert care da clasa multor mega, super, extra staruri de la noi ori de aiurea. Si pe langa cele cateva mii de persoane pot depune marturie inca vreo cateva milioane din intreaga lume: Sir Tom Jones este un artist in adevaratul sens al cuvantului.

Doar papagalii care stateau cu vreo doua randuri in fata mea si carora nu ma voi obosi sa le dau numele, cred ca n-au inteles nimic, si-au venit la concert doar de parada, dar pentru cei ca ei exista alti indivizi care au impresia ca sunt artisti, pe care ii pot vedea la nunti, botezuri, targuri, piete ori cluburi si pe care, intr-adevar, nu-i nevoie sa-i aplaude.

In rest, lumea a plecat fericita, uimita de atata maiestrie si cu zambetul pe buze. Iar Kevin Costner a stat in picioare si a aplaudat impreuna cu noi, ceilalti, care ne-am inclinat, de asemenea, in fata nemuritorului Tom Jones.

God Bless You, too!

It\’s Not Unusual

Cand eram mica nu l-am citit pe Leonard Cohen si nu stiam ca scrisese el intr-o carte, probabil in urma experientelor personale, ca “o prietenie intre un barbat si o femeie, daca nu e bazata pe sex, e ori ipocrizie ori masochism”. Prin urmare, in vacantele mele de copila si mai apoi de adolescenta, pe care le petreceam intr-un orasel de munte, nu stiu cum faceam, dar ma imprieteneam adesea doar cu baieti. Avand o varsta frageda si fiind niste vremuri in care copiii inca mai erau copii, iar adolescentele fetite, nu femei ca acum, nu se punea problema de sex. Nici de ipocrizie nu era vorba la anii aceia, iar masochismul nu exista in vocabularul mintii ori sufletului meu. Eram, pur si simplu, mai bucuroasa in compania baietilor, imi placea sa intru in jocurile lor fiindca mi se pareau oneste. Nu jucam fotbal, e drept, dar priveam de pe margine si imi incurajam favoritii. Nu purtam razboaie cu sabii improvizate, dar mi-era drag sa fiu arbitru si sa recunosc victoria unuia sau altuia. Iar ei, prietenii mei, ma inconjurau cu blandete, cu grija, chiar daca erau doar niste copii. Nu-mi amintesc sa-mi fi facut vreunul vreun rau vreodata. Ba dimpotriva. Tin minte ca R., baiatul sensibil si talentat care acum este un balerin desavarsit, m-a invatat sa merg pe bicicleta. L., baiatul de Bucuresti care ma fascina cu dezinvoltura lui, si care acum si-a dus visul pana la capat si traieste frumos si bine in America, m-a invatat sa inot. Nu-l pot uita nici pe F., pustiul delicat care fura oua de la bunica lui din curte ca sa  mi le aduca mie legate cu o ata rosie. Pana si vecinul meu de vacanta cu care n-am schimbat prea multe vorbe, dar care mi-a facut surpriza sa ma contacteze pe Facebook acum, dupa zeci de ani, mi-era un prieten tacut care dadea muzica tare ca sa vorbeasca in locul lui. Mi-l amintesc si pe B. care ma surprindea mereu cu intelepciunea lui de copil crescut impecabil de parintii lui.

Mai tarziu, cand am mai crescut, jocurile copilariei s-au preschimbat in jocuri de cuvinte, in conversatii lungi si fascinante in care descopeream mentalitatea lor, felul in care se raportau la oameni, dar mai ales la fete. Da, eram foarte interesata sa aflu cum vad ei suratele mele, cum le percep si ce roluri le atribuie. Ascultam cu atentie si luam notite in gand. Incepusem sa aflu ce admira si ce detesta un baiat la o fata. Aflam din spusele lor cum ar trebui sa se comporte o domnisoara pentru a fi respectata si apreciata si ce n-ar trebui sa faca ea vreodata ca sa nu cada in dizgratie. Dupa fiecare discutie purtata stateam si ma gandeam la tot ce am facut ori am spus eu vreodata, incercand sa vad in ce categorie de fete ma incadrez. Daca descopeream ceva ce nu-mi placea ma straduiam sa nu mai repet greseala si incercam sa ma mentin mereu in categoria celor admirate.

Dupa ce am trecut granita copilariei, pastrand in minte experientele frumoase ale prieteniei mele cu baietii, mi-am pastrat obiceiul de a ma imprieteni cu ei. La fiecare loc de munca pe care l-am avut am gasit cate un coleg destept, educat si sensibil pe care mi l-am facut prieten. Am crezut mereu ca ei, barbatii, sunt mai onesti in prietenie, mai deschisi, mai dedicati. Chiar daca i-am surprins cateodata barfind precum chivutele la gard, chiar daca le-am detectat rautatile, frustrarile ori pasiunile nepotrivite cu statutul lor ori cu starea civila, i-am inteles si le-am acordat credit.

As minti daca n-as recunoaste ca un astfel de prieten, pe care ajunsesem sa-l consider fratele pe care nu l-am avut niciodata, m-a dezamagit cumplit, retragandu-se atunci cand lumea imi era mai draga, dar cred ca pana la urma l-am inteles. Si culmea, a trebuit sa-l descopar pe Cohen ca sa-l inteleg.

Nu pot sa-mi imaginez ce simte o viitoare mamica atunci cand amniocenteza aduce dupa sine verdictul Sindromului Down la bebelusul nenascut. N-am putere sa ma gandesc la tot zbuciumul, la toate intrebarile si spaimele pe care le traieste o femeie care trebuie sa decida cum isi va trai viata din acel moment. Stiu insa ca exista si mame hotarate, puternice, care merg pana la capat, care isi iau soarta in maini si isi asteapta bebelusul pe lume exact asa cum se cuvine: cu dragoste, cu emotie, cu teama. Iar din momentul in care il tin in brate pentru prima oara isi promit ca vor face tot ce le sta in putinta ca puiului de om sa-i fie bine, sa se integreze, sa duca o viata linistita, in ciuda verdictelor nemiloase.

La acesti copii speciali care s-au nascut cu Sindrom Down s-au gandit si cei de la Baby Spa, clubul de activitati acvatice din Bucuresti, atunci cand au deschis larg portile pentru parintii care vor sa-si aduca micutii cu dizabilitati sa faca inot. Nu conteaza varsta, pot fi bebelusi de 6 luni ori adolescenti, important este ca ei pot deveni campioni la Baby Spa.

In sprijinul afirmatiilor mele vine si evenimentul “Inotul, hobby si terapie” organizat in parteneriat de Baby Spa si fundatiile Special Olympics si Up Down. Acesta va avea loc duminica, 20 noiembrie 2011, de la ora 10.30 pe strada Pelinului, nr.16, la Baby Spa. Cei care vor veni se vor minuna de ceea ce pot face niste copii carora multi nu le-ar fi dat o sansa de integrare in societate. Veti putea asista la un concurs de inot desfasurat pe mai multe categorii: bebelusi ( 6 luni- 2 ani), mini concurs de inot cu colacel ( 2-7 ani), mini concurs inot cu pluta ( 2-7 ani), mini concurs inot in procedeu categoria peste 4 ani pana la 20 ani, miniconcurs categoria centura. Toti vor fi castigatori, toti vor primi premii si vor demonstra tuturor ca pot fi campioni.

Daca ai si tu, cel care citesti acum acest blog,  un copil cu Sindrom Down si n-ai stiut ca micutul tau ar putea deveni un campion facand inot, nu-i nicio problema. De acum incolo stii si te poti hotari sa-l duci si pe el la bazin. Anca Grecu, managerul clubului,  si-a exprimat dorinta ca  “acest eveniment se se transforme intr-o traditie anuala pentru ca rolul sau este multiplu: sa distreze, sa evalueze, sa creeze competitie, sa puna in valoare, dar mai ales sa ajute. Vrem sa ii sprijinim moral si, poate, si financiar pe parintii si copiii cu dizabilitati. Sa le dam curaj sa mearga mai departe.”

Poate ca o coincidenta stranie, astazi, cand am scris pe blog-ul meu  personal despre ce vinde in ziua de azi, am aflat de departe (de la cineva care se afla in India:) ) ca a aparut interviul dat de mine si de Daniel in revista Femeia. Nu stiu exact daca “va vinde”, dar pot sa garantez ca nu oripileaza. Nu stiu daca va interesa multa lume fiindca e fara scandal, fara sange, fara mizerii, dar stiu ca este bine scris. Intrebarile sunt istete, abordarea e decenta, calitatea e asigurata de semnatura Alinei Grozea. Da, Alina de aici de pe blog, Alina care scrie bine, care stie sa intrebe ce trebuie si cum trebuie, Alina care are puterea sa fie si prietena si ziarista in acelasi timp, netradandu-si niciuna dintre calitati.

Daca v-am facut macar putin curiosi, va invit sa luati Revista Femeia. – numarul de noiembrie.

Aici va prezint doar o parte din interviu, pentru cei de departe care n-au cum sa-si ia revista.

P.S. Trebuie sa remarc si talentul fotografului Mircea Popa care ne-a facut un set de poze pe care-l vom pastra cu drag in albumul familiei noastre.

Am petrecut aseara la Circul Globus cateva ore pe care nu le voi uita prea curand. Sunt pasionata de arta circului, as vedea si as revedea la nesfarsit spectacolele de la Globus. Am fost dusa la circ si cand eram mica, dar cred ca abia acum pot aprecia la adevarata valoare munca artistilor, daruirea si curajul lor.

Pentru Salma, “Galele circului, editia a XI-a” a fost primul spectacol de acest fel la care a mers si va marturisesc cu mandrie ca a fost atat de cuminte, a dansat, a aplaudat si-a rezistat pana la sfarsit fara sa adoarma o secunda, incat mi-am propus sa o duc periodic la astfel de reprezentatii fascinante pentru ea. Profit de bucuria sa pentru a-mi face mie insami o bucurie. De fapt, intregii familii, fiindca aseara toti am ramas cu gurile cascate datorita minunilor pe care le-am vazut si pe care ne-am promis sa le revedem curand.

N-o sa va povestesc ce numere senzationale de dresura am vazut, n-o sa vorbesc nici despre gratia si talentul acrobatilor nostri, ori despre farmecul celor veniti din strainatate ca sa concureze la Gale, ci o sa va arat cateva imagini gasite pe internet cu trupa “Diorios” din Brazilia pe care daca n-as fi vazut-o aseara cu ochii mei si as fi descoperit-o in vreo filmare, as fi zis ca numarul acela de senzatie este doar un trucaj menit sa-si duca de nas privitorii.

De fapt, totul e real si s-a petrecut in fata noastra, a oamenilor de rand, cu limite, cu frici, cu prejudecati. Ei, cei de la Diorios din Brazilia, ne-au demonstrat ca sunt mai mult decat oameni, sunt artisti! Si sunt adevarati!

Priviti-i, va rog, in filmuletul de mai jos! Apoi mergeti sa-i vedeti la Circul Globus! N-o sa va para rau.

Diorios Brazilia